În august 2011, se împlinesc 43 ani de la „invazia frăţească” în Cehoslovacia, cînd, în noaptea de 20 spre 21 august 1968, din mai multe direcţii, au început să pătrundă în această ţară trupe ale ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, exceptînd România. Circa 500.000 de soldaţi, majoritatea sovietici, sprijiniţi de 7.500 de tancuri şi transportoare blindate şi de 1.500 de avioane de transport, de vînătoare, precum şi de elicoptere au pus stăpînire repede pe cele mai importante obiective militare. Armata cehoslovacă nu a tras nici un foc de armă. Vom face un recurs la Istorie, prezentînd starea tensionată, ameninţările la adresa României, sfidarea Bucureştilor şi, mai ales, preţul informaţiilor militare, activitatea Direcţiei de Informaţii din Marele Stat Major. Şef al Marelui Stat Major de atunci era generalul Ion Gheorghe, care deţinea şi funcţia de prin-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi secretar al Consiliului Apărări.

PRIMĂVARA DE LA PRAGA
La mijlocul anilor ’60, Cehoslovacia a a fost cuprinsă de o criză economică de amploare, ceea ce a dus la înlocuirea, în fruntea Partidului Comunist, a lui Antonin Novotny cu charismaticul Alexander Dubcek, a cărui viziune asupra societăţii era total diferită de a predecesorilor săi. În aprilie 1968, a lansat un program de reforme sociale şi politice, pe placul poporului, urmărind redresarea economică a ţării. Deja se întrezărea posibilitatea unei guvernări pluripartinice şi intenţia federalizării Cehoslovaciei. Toate acestea erau popularizate de mass-media, presa bucurîndu-se de o libertate sporită. Aceste transformări nu erau pe placul conservatorilor de la Kremlin, care i-au succedat lui Hruşciov şi echipei sale. Exemplul cehilor putea fi periculos pentru celelalte ţări din lagărul comunist, chiar şi pentru ţările din componenţa Uniunii Sovietice. Conducătorii de la Moscova nu mai vroiau să scape situaţia de sub control, aşa cum se întîmplase în 1956 în Ungaria. În presa din Cehoslovacia au început să apară atitudini antisovietice, iar social-democraţii intenţionau să se organizeze într-un partid separat de comunişti. În această situaţie conservatorii din rîndul Partidului Comunist Cehoslovac au cerut intervenţia Moscovei. În iulie au loc negocieri între reprezentanţii Moscovei, sprijiniţi de conservatorii din P.C.C., pe de o parte, şi Dubcek cu echipa lui, pe de altă parte. Cel din urmă şi-a apărat programul, reafirmîndu-şi devotamentul faţă de cauza comunismului. Negocierile s-au încheiat în „coadă de peşte”. Pe data de 3 august, reprezentanţii ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, mai puţin România, s-au întîlnit la Bratislava. Deşi Uniunea Sovietică şi-a declarat intenţia de a împiedica, fie şi prin forţa armelor, apariţia unui sistem multipartinic, cehii nu au renunţat la programul lor.

CEAUŞESCU „AŞTEPTA” INVAZIA DIN APRILIE
Încă din luna aprilie 1968, conducerea superioară de partid din România era preocupată de evenimentele din Cehoslovacia. Însă raportul pe care ministrul Apărării, Ion Ioniţă, şi şeful Marelui Stat Major l-au prezentat personal lui Ceauşescu nu l-a satisfăcut pe deplin pe acesta. Le-a cerut să intensifice activitatea, pentru obţinerea de noi şi „calde” informaţii militare privind ceea ce se întîmpla în Cehoslovacia. Verbal, Ceauşescu a eliminat toate interdicţiile din acest domeniu. Trebuie să menţionăm că Nicolae Ceauşescu primea informaţii de la toate organele abilitate: Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Consiliul Securităţii Statului. Eliminîndu-se interdicţiile în acest domeniu, Direcţia de Informaţii din M.St.M. şi celelalte organe şi-au intensificat activitatea. Rezultatele nu au întîrziat să apară. Informaţiile obţinute de spionajul românesc s-au înmulţit, deveneau tot mai consistente, iar conducerea statului era informată tot mai des. După „invazia frăţească”, s-a ajuns ca rapoartele să fie primite şi de două-trei ori pe zi. Prin aceste rapoarte, conducerea statului era permanent la curent cu mersul evenimentelor din Cehoslovacia.

CUVÎNTAREA DIN BALCON
În dimineaţa zilei de 21 august, are loc şedinţa comună a C.C. al P.C.R., Consiliului de Stat şi Guvernului, ale cărei concluzii au fost expuse, în aceeaşi dimineaţă, de către preşedintele României la marele Miting din Piaţa Palatului (sunat de ambasadorul român la Praga, Ceauşescu a aflat de invazie înaintea autorităţilor cehoslovace. Acesta fusese informat de un tînăr ziarist de la „Scînteia”, Dumitru Tinu, ajuns director la „Adevărul” şi decedat în condiţii mai mult decît dubioase). Nicolae Ceauşescu a condamnat vehement invadarea Cehoslovaciei de către armatele statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, afirmînd că reprezintă o „ruşine” „o mare greşeală” şi „o mare primejdie pentru pacea în lume”. A cerut opiniei publice internaţionale, guvernelor Marilor Puteri şi Organizaţiei Naţiunilor Unite să ia imediat măsuri pentru ca asemenea acte de agresiune să fie curmate. Printre altele, a afirmat foarte răspicat: „Întregul Popor Român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre”. Şi a anunţat: „Am hotărît ca, începînd de astăzi, să trecem la constituirea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, ţărani şi intelectuali, apărătoare ale independenţei patriei noastre socialiste”. „Cuvîntarea din balcon” a fost un discurs fulminant, care a electrizat participanţii la Miting, întregul popor, iar Occidentul l-a perceput ca pe „o mare sfidare la adresa Uniunii Sovietice”. Statele Unite ale Americii şi China s-au oferit imediat să ne dea ajutor. Un august fierbinte se lăsase peste România. Întregul popor era de partea conducerii partidului, în concordanţă cu cele spuse de preşedintele ţării. Mesajul lui Nicolae Ceauşescu a fost recepţionat foarte clar de conducerea Ministerului Apărării Naţionale, de întreaga Armată: dacă România va fi atacată, se va riposta!

„VOM DESCHIDE FOCUL, DOMNULE AMBASADOR!”
Refuzul României de a participa la zdrobirea „Primăverii de la Praga”, precum şi cuvîntarea lui Nicolae Ceauşescu au reprezentat două acte de un curaj inimaginabil. Au fost timpuri eroice, care astăzi nu mai sînt recunoscute – destui intelectuali, analişti politici, chiar şi cercetători şi istorici au afirmat şi continuă să afirme că au fost „gesturi gratuite”. Atunci, Poporul Român, în frunte cu conducătorii săi, nu a stat drepţi în faţa colosului sovietic şi a armatelor celorlalte ţări membre ale Tratatului de la Varşovia, iar conducerea ţării nu a oferit efective militare şi facilităţi pentru invazia asupra unei ţări prietene (spre deosebire de atacul asupra Iugoslaviei, sub egida N.A.T.O., organizat la sfîrşitul anului 1999).
Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Richard H. Davis, împreună cu ataşatul militar, colonelul James A. Rossa, au fost primiţi, la cererea lor, la Ministerul Apărării Naţionale de către generalul-colonel Ion Ioniţă, ministrul Apărării. „Ambasadorul american şi-a motivat cererea de vizită pentru a reitera şi faţă de Armata Română sprijinul preşedintelui S.U.A. pentru poziţia curajoasă, de-a dreptul eroică, adoptată de România faţă de invadarea Cehoslovaciei, precum şi apelul lui Lindon Johnson adresat U.R.S.S. «de a nu slobozi cîinii războiului». La întrebarea ambasadorului despre ce se va întîmpla dacă trupele ruseşti vor trece Prutul, bravul ministru a răspuns: «Vom deschide focul, domnule ambasador!. Armata Română, aşa mică cum este, se află în dispozitiv operativ şi ştie ce are de făcut. Nădăjduiesc, însă, că raţiunea va triumfa şi nu se va ajunge pînă acolo»”.

ARMATA INTRĂ ÎN STARE OPERATIVĂ
Pe lîngă faptul că poziţia României faţă de invazia din Cehoslovacia crease o tensiune politică nemaiîntîlnită în relaţiile cu cei care participau la invazie, ţara noastră se afla într-o situaţie inedită: încercuită înainte de începerea ostilităţilor (singura parte sigură a frontierei era cea cu Iugoslavia)! În aceste condiţii, Marele Stat Major a adoptat un dipozitiv operativ de apărare, elaborat pe hartă, cunoscut de un număr restrîns de ofiţeri. În calitate de comandant suprem al forţelor armate, acest dispozitiv a fost prezentat lui Nicolae Ceauşescu, care l-a aprobat. Cu două precizări: să fie cunoscut de un număr cît mai mic de ofiţeri şi să nu se facă nici un fel de deplasări de trupe, decît la ordinal său. Toate comandamentele de armată, statele majore ale tuturor eşaloanelor, marile unităţi au intrat în stare operativă. La fel şi unităţile Ministerului de Interne şi departamentele Consiliului Securităţii Statului. Pe atunci, eram comandant de companie la Batalionul de Securitate din Oradea, fiind în concediu de odihnă. Toată viaţa nu voi uita dimineaţa zilei de 21 august 1968, cînd, conform jurământului militar pe care l-am depus, mi-am întrerupt imediat concediul şi m-am prezentat la unitate. La fel au făcut toate cadrele aflate atunci în concediu. Am găsit o atmosferă tensionată, dar calmă în acelaşi timp. De la simplul soldat la comandantul unităţii, eram hotărîţi să mergem pînă la sacrificiul suprem. Nu sînt cuvinte goale, stimaţi cititori. Este realitatea pe care am trăit-o şi care poate fi confirmată de toţi militarii în termen, care, atunci, şi-au satisfăcut serviciul militar. Mai bine de o săptămînă, cazarma a fost casa noastră, familia noastră. Eram pregătiţi pentru intervenţie în orice clipă şi foarte hotărîţi. Ulterior, stînd de vorbă cu cadre de la unităţile din Garnizoana Oradea (cunoştinţe sau amici), mi-au confirmat că şi la ei a fost aceeaşi atmosferă. Şi nu pot să nu fac, fără nici o nostalgie, comparaţia cu situaţia de astăzi, cînd, mulţi ani înainte, unităţile armatei din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş erau considerate ca făcînd parte din „armata de ocupaţie” (?!), după care au fost desfiinţate. Numai pentru poziţia din august 1968, România şi Armata sa au dreptul la demnitate şi respect şi la un loc onorabil în ierarhia naţiunilor şi armatelor Europei. Nu să cerşim, mergînd de-a buşilea, intrarea în structurile euro-atlantice. Sau să batem la uşi închise…

„AŢI CÎŞTIGAT RĂZBOIUL!”
La ordinul comandantului suprem, din dimineaţa zilei de 21 august 1968, Ministerul Apărării Naţionale a trecut foarte rapid la organizarea, încadrarea statelor majore ale gărzilor patriotice cu ofiţeri activi şi din rezervă, echiparea şi înarmarea efectivelor, precum şi la stabilirea misiunilor lor. Organele de partid, de la toate nivelele, şi-au adus o contribuţie hotărîtoare la îndeplinirea acestui ordin. În mai puţin de 48 de ore, pe data de 23 august, au avut loc, la Bucureşti, parada militară şi demonstraţia oamenilor muncii. În asistenţă era prezent întregul corp diplomatic acreditat în România. Şi ataşaţii militari. Totalizînd 10.000 de luptători, Gărzile Patriotice au defilat cu 51 de batalioane, stîrnind mîndria românilor, care i-au privit din tribune, pe traseu sau de la televizor, şi admiraţia străinilor. Nici o ţară din lume nu a făcut niciodată o asemenea mobilizare. Fără a se impune nimic. Atunci, ambasadorul american s-a adresat ofiţerilor români care-l însoţeau: „AŢI CÎŞTIGAT RĂZBOIUL!”… Trebuie specificat că marea massă a românilor a avut curajul, atunci, în acel august fierbinte, să-i înfrunte pe sovietici. Reacţii extraordinare au avut loc în întreaga ţară: mii de oameni au cerut să fie primiţi în proaspăt formatele Gărzi Patriotice, pentru a lupta cu arma în mînă împotriva oricărui invadator. Mulţi intelectuali, critici fervenţi ai comunismului, s-au înscris în P.C.R.

ROMÂNIA – ÎNCONJURATĂ DE „ARMATE PRIETENE”
România era în pericol real de a fi atacată în orice moment, din toate direcţiile, exceptînd Iugoslavia, şi se vedea nevoită să se opună singură unor forţe superioare. Pentru a pune capac la toate, ministrul Apărării şi lucrătorii din Marele Stat Major erau conştienţi că prezumtivii agresori cunoşteau dislocarea forţelor noastre armate şi valoarea lor. Deşi, la întîlnirea de la sediul Ministerului Apărării Naţionale, ambasadorul american a transmis mesajul preşedintelui că Statele Unite erau gata să ajute Armata Română, inclusiv cu armament şi tehnică de luptă modernă, ministrul Apărării a refuzat, diplomatic, orice ajutor. În această situaţie deosebită, era necesar ca factorii politici şi militari să aibă informaţii cît mai multe şi mai precise privind intenţiile posibilului agresor/ agresori. Deşi se expunea unui mare risc, Direcţia de Informaţii din M.St.M. a obţinut suficiente informaţii. În special datorită ataşaţilor militari români, a căror activitate a fost deosebit de remarcabilă. Fără aceste informaţii, factorii de decizie erau cu mîinile legate. Toate comandamentele de arme au contribuit la culegerea de informaţii, care, analizate şi sintetizate, au întregit imaginea despre prezumtivul agresor/agresori. Nu se poate omite şi contribuţia deosebit de valoroasă a cadrelor Ministerului de Interne şi ale Consiliului Securităţii Statului. Însă cel mai eficient a fost Comandamentul Grănicerilor, care, prin mijloacele lor specifice de cercetare, au ţinut permanent la curent M.St.M. cu ceea ce se întreprindea la graniţă de către vecinii noştri ruşi, bulgari şi maghiari. În urma acestei avalanşe de informaţii, s-a concluzionat că la graniţa României erau concentrate 10-12 mari unităţi sovietice, 4-5 mari unităţi bulgare şi 2-3 mari unităţi maghiare. Care nu aşteptau decît „clipa mult visată”. O mică, dar necesară paranteză. Pe care semnatarul acestor rînduri a trăit-o. Atunci se făceau pregătirile şi instrucţiile „la cataramă”. Atît cu cadrele militare, cît şi cu militarii în termen. Îndeplinirea jurămîntului militar (faţă de Popor şi Patrie, şi nu faţă de Nicolae Ceauşescu!), apărarea independenţei şi suveranităţii ţării, patriotismul şi dragostea faţă de Patrie nu erau sloganuri. Armata nu era implicată în munci agricole şi industriale, cum va deveni, din nefericire, ulterior. Nici trupele de Securitate. Armata, în totalitate, era pregătită să apere ţara, Poporul, moştenirea înaintaşilor (atît cît mai rămăsese după ciuntirea Basarabiei, Nordul Bucovinei, Ţinutului Herţa, Insula Şerpilor şi o parte a Sudului Dobrogei). În Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Consiliul Securităţii Statului se simţea o mare responsabilitate, de sus pînă jos. Starea moral-politică a ofiţerilor, subofiţerilor şi militarilor în termen era excelentă. Fiecare era mîndru că avea onoarea să facă parte din Armata Română. Personal, mă simt mîndru că am avut în subordine militari cu care puteam să îndeplinim cu succes misiunile ce ne-ar fi fost încredinţate. Concluzia: în cazul în care România ar fi fost atacată, românii – militari şi civili – ar fi dat o replică dură şi energică agresorilor. NU S-AR MAI FI REPETAT ANUL 1940!

LASERUL LUI COANDĂ?
În anii scurşi de la acele evenimente, a fost vehiculată foarte des ideea că sovieticii ar fi încercat să invadeze România. Dar blindatele lor au fost pulverizate cu ajutorul unei arme cu laser! Am întîlnit, în Sighetul Marmaţiei şi în alte localităţi de la graniţa de nord, persoane care s-au jurat că au văzut tancuri sovietice topite de arma mortală a lui Henry Coandă. A fost prima şi singura dată cînd s-a făcut menţiunea la această armă. Alte surse au spus că a inventat-o Gogu Constantinescu.

„ARMATA DE OCUPAŢIE” DIN ROMÂNIA
Prezentînd cele de mai sus, nu pot să mă abţin a menţiona cîteva păreri personale. Niciodată nu mi-am schimbat ierarhia unor valori de viaţă, dintotdeauna pe primul loc fiind Patria. Pentru sufletul meu de ostaş, acesta constituie criteriul fundamental, care mă ajută să-mi păstrez şi să-mi susţin ideile şi convingerile. Nu am fost şi nu sînt un nostalgic, oricum, nu în sensul peiorativ care, astăzi, li se atribuie unor amintiri sau realităţi trecute. Dar, comparativ cu cele petrecute, realitatea de astăzi îmi semnalează că România a fost ocupată din toate punctele de vedere… Au trecut aproape 22 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 şi nici astăzi nu se ştie cine a omorît ostaşii ţării în unităţi (curţi ale cazărmilor, dormitoare, săli de studiu, posturi de santinelă etc.). Mă refer la crimele de după 25 decembrie 1989. Apoi, ani buni, în anumite judeţe – Harghita, Covasna, Mureş –, Armata Română era percepută ca o „armată de ocupaţie”. Cadrele militare au fost umilite şi îşi făceau din ce în ce mai greu datoria sfîntă faţă de Patrie şi Popor. Adică nu aşa cum i-am cunoscut şi i-am văzut făcîndu-şi datoria înainte de decembrie ’89. Erau mîndri de uniforma pe care o purtau, încrezători în şefii lor, mulţumiţi. Se uitau cu încredere în ochii oamenilor. Le zîmbeau. În primăvara anului 1968, împreună cu mai mulţi camarazi din celelalte batalioane de Securitate din ţară, am participat la o aplicaţie tactică organizată de vînătorii de munte în Munţii Făgăraş. Aplicaţie la care au participat şi înalţi comandanţi militari ai armatelor Tratatului de la Varşovia (atunci am realizat că armata care are cele mai îmbătrînite cadre era cea a Uniunii Sovietice). După aceea, am fost numit comandatul Companiei alpine din Batalionul de Securitate Oradea, primind ca zonă de responsabilitate o parte a Munţilor Apuseni. După aplicaţie, am vizitat Miercurea Ciuc. Atunci am văzut, pentru prima dată, oraşul, iar la poalele unei păduri de brad, am fost în unitatea vînătorilor de munte. Cazarma părea o staţiune de odihnă. Întreg oraşul era curat şi îngrijit, iar vînătorii de munte constituiau mîndria oraşului. Dar şi ideea de autoritate. Reprezentau onoarea şi mîndria ostăşească, recunoscută de toţi locuitorii. Mi-am dat seama că vînătorul de munte era acceptat ca purtător şi reprezentant al Puterii şi al liniştii oferite de Statul Român. Aşa erau văzuţi militarii din toate garnizoanele din România. De la începutul lunii martie 1998 şi pînă la începutul lunii octombrie 2001, am vizitat mai multe garnizoane, inclusiv Braşovul, unde Brigada de Jandarmi are cea mai „fierbinte” zonă de responsabilitate, iar comandantul acestei brigăzi a fost primul meu comandant de companie la Batalionul din Oradea, un foarte bun camarad. Deşi ajuns general, nu şi-a „ridicat nasul”. Din contră. Am fost şi în Făgăraş, şi la Sibiu. Peste tot am rămas dezamăgit. Comparativ cu cele trecute, realitatea de atunci, dar şi cea de astăzi mi-au semnalat că Armata este în primejdie. Am rămas siderat cînd, în Miercurea Ciuc, după ce s-au redus efectivele vînătorilor de munte, cadrelor rămase li s-a recomandat ca pe stradă să umble în civil, în grupuri, şi să nu răspundă la provocări. Se admitea ideea că militarii Armatei Române ar putea deranja populaţia unui oraş din România! În unele judeţe, cadrele cunoşteau numai drumul de acasă la unitate şi invers. Erau obligate să suporte legile celor învinşi! La ei în ţară! Să nu cumva să vină cineva şi să spună că exagerez. Toate acestea le-am văzut cu ochii mei. De ce factorii politici şi de decizie din România nu au luat măsuri? De ce au tolerat aceste lucruri? S-au desfiinţat unităţi şi mari unităţi, iar tehnica de luptă a fost dată la topit. Ticăloase vremuri am trăit şi trăim! Armata a fost restructurată. Pentru că aşa au vrut Marile Puteri şi Oculta Mondială. Acum, cununa de spini ameninţă capetele militarilor! Vreau să fiu printre primii care să sărute această cunună de spini şi să le spun: dacă voi cedaţi, atîţia cîţi aţi mai rămas, România va dispărea...
Doamne fereşte!
TEODOR FILIP

Recomanda-ne cunoscutilor tai. Si lasa-ne un comentariu.

Tweet