Etnogeneza Poporului Român

În paleolitic, pelasgii au cuprins întregul spaţiu european, de la cel carpato-dunărean şi direct pînă în Norvegia, Sahara, Orientul Mijlociu şi pînă în estul Indiei.

Pelasgii, de acum 6 milenii î.Chr., au devenit: arieni, vedici, sumerieni, egipteni, iudei, frigieni, geţi, sabini şi populaţiile latine de astăzi. O hartă a distribuţiei arienilor arată amplasarea acestora în spaţiul carpato-dunărean, între Carpaţi şi Nistru, între Carpaţi şi Peninsula Balcanică, ajungînd pînă în Asia centrală. Din spaţiul carpatic s-au extins peste tot în lume, generînd explozii de civilizaţii în Mesopotania, Egipt, Creta şi formînd apogeul culturii carpatice. Întîetatea în cultură este demonstrată de scrierea heroglifă de pe tăbliţele din localitatea Tărtăria din judeţul Alba, care au o vechime mai mare de 2.500 de ani, faţă de cele din Summer, considerate ca fiind cele mai vechi din lume.

Aryenii danubieni se răspîndesc peste tot în Europa, ocupă o parte a Poloniei, sudul Germaniei, întîlnindu-se cu populaţiile rasei nordice şi s-au răspîndit în Balcani, în special în Tesalia, cuceresc Troia şi Anatolia, Insulele Egeene pe liberii şi ligurii din Spania, Italia, francii de mai tîrziu şi o parte a vechilor heleni. Cercetători de mare prestigiu au stabilit că singurul spaţiu, care răspunde condiţiilor din veche literatura vedică, este cel carpatic, unde a apărut faza primară a culturii vedice. Religia şi cultura vedice au reprezentat cea mai veche manifestare culturală, iar trăirile oamenilor vedici, foarte apropiate de cele ale creştinilor, au continuat să fie practicate de populaţia românească ca obiceiuri transmise de milenii, astfel românii sînt creştini dinainte de „creştinarea formală”, administrativă, în Istoria lor. De fapt, creştinismul ulterior nu este altceva decît o transmitere, într-o formă mai modernă, a vechii culturi spirituale vedice, care credea în magi, profeţi şi profeţie, în „trinitatea metafizică”, responsabilă cu geneza cosmică. Arienii din spaţiul carpato-dunărean aveau o organizare simplă comunitară, bazată pe relaţii de egalitate, fără structuri sclavagiste, care promovau cu prioritate viaţa de familie, transmiterea bunurilor între generaţii. În familie era dominant TATA, numit în sanscrită PITAR (cel ce aduce „PITA” în casă), în latină PATER şi MAMA sau MATAR şi în latină MATER. Casta preoţilor arieni, deveniţi brahmani (stăpîni) în estul Indiei, iniţiaţi în ştiinţa vedică, se împart în două grupuri: a) auzita, ştiuta, care în traducerea fonetică din literatura sacră se pronunţă „ştiuţi” – „sruti”; b) scrisă, „smrti” în sanscrită. În literatura sacră „shruti” are o mare autoritate, ca fiind transmisă oamenilor de către zei şi din această grupare fac parte: RIG VEDA (regele care vede), SAMA VEDA, ATHARUA VEDA, ARANYAKAS, UPANIŞADELE. Cuvîntul „vede”, în sanscrită, înseamnă „a cunoaşte”, „a vedea”, cuvinte asemănătoare cu acelea din limba română. Dacă primele 4 combinaţii conţin imnuri dedicate unor zeităţi, UPANIŞADELE conţin gînduri speculative, filozofice, în explicarea realităţilor, dar şi instrucţiuni rituale, ceremonii, reguli de comportament, din care mai cunoscute sînt 10 şi menţionăm pentru exemplificare: „OM (KATHA... May Brahman protect US ... May He guide US”; „OM – PEACE, PEACE, PEACE”. Cuvîntul „OM” nu a putut fi tradus din sanscrită, cuvînt neînţeles în toată lumea, dar în templele hinduse se pronunţă cu mult respect şi simbolizează legătura dintre fiinţa supremă şi materie. Cuvîntul DEVA ori DAVA (ZEU) era al strămoşilor noştrii; SUCIDAVA (oraşul zeilor); MOLDAVA (ţinutul zeului MOL); cuvîntul IAMA, este domnul şi judecătorul morţilor în religia vedică. Cuvîntul BAN este mai vechi cu cel puţin 4.500 ani în religvele lingvistice. În România este întîlnit cuvîntul BANAT, ca drumul banilor, BĂNEASA etc. Cuvinte sanscrite asemănătoare cu ale noastre, ca de exemplu PARA, în sensul de monedă de schimb, asociat cu BAN cu înţeles de unitate monetară, dar şi de stăpîn, ca rang social privilegiat. Progresul în lumea ştiinţelor atestă cu 4.000 de ani în urmă cuvintele „valac” şi „dac”, ca aparţinînd naţiunii române. Se remarcă faptul că alături de zeitatea „Valac-Hilya” este la mare preţ în mitologia vedică zeul „Daksa”, considerat un zeu creator „strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii”. Sub denumirea de Valac erau acei nobili Arya, care au devenit clasa conducatoare în estul Indiei. Zona carpaţilor a fost spaţiul de dezvoltare a culturii vedice, dusă de nobili arieni (preoţi) în India, dovada fiind că limba română are peste 1.000 de cuvinte comune cu sanscrita (limba moartă), printre care şi cuvintele sacre ale vedetelor - Om, Sa, Roma, Daksa, Valac, Vede etc. Tandemul „valac-dac”se regăseşte între cuvintele de uz comun ale limbi sanscrite: „valaka” cu înţelesul de procesiune şi daksa, ca sărbatoare a solstiţiului de iarnă, iar ca ajectiv „daksa” are înţelesul de capabil, priceput, respectiv diksa defineşte totalitatea pregătirilor pentru un act religios. Cuvintele menţionate şi sutele de cuvinte comune limbii române şi sanscrite formează fondul româno-sanscrit, care trebuie să fie inclus, în mod oficial, în istoria limbii române. Etnonimele valac şi dac, alături de teonimele Valac-Hilya şi Daksa, cuvintele sanscrite de uz comun „valaka, daksa, diksa” au o semnificaţie sacră şi pun în evidenţă statutul sacru acordat valahilor din Dacia şi acordă o întîietate acestora faţă de primele scrieri vedice, cum este Rig-Veda din prima jumătate a mileniului doi înainte de Cristos. Sub semnul Dragonului Dacic s-a făcut istoria lumii din Persia pînă în Bretania timp de 2.500 ani, iar simbolul Dragonului Dacic este heroglită pentru numele lui Dumnezeu. Explicarea etnonimelor valac şi dac ne conferă nouă, celor care vieţuim de la Facerea Lumii pe pămîntul Daciei, statutul unic de entitate sacră, etalon pentru civilizaţiile din Orient, dar şi pentru cele din Occident.


În spiritul celor menţionate trebuie căutată şi originea reală a etnonimului „român”, pentru că deducerea lui din latinul „romanes” este extrem de greu de acceptat. În limba albaneză, prin marea ei vechime, s-a conservat în fondul traco-iliric cuvîntul „rremer”, sinonim pentru cuvîntul „vlac”, respectiv „rumăr” sinonim cu „român”, mult mai vechi decît bănuitul „romanus”, asociat distrugerii şi jefuirii, timp de 165 ani, a cel mult 14% din teritoriul Daciei. Pe seama sintagmei teonimice „valac” au apărut etnonimele „valac, dac, rumîn”, iar limba română vorbită de purtătorii acestor etnonime este limbă liturgică şi prima matrice reală a limbilor romanice. Numele de dac şi get înseamnă acelaşi popor. Geţi era numele celor din Răsărit - Valea Dunării, Ţara Românească, Dobrogea, Moldova de Jos, care erau în atingere cu neamurile trace, cu sciţii şi alte popoare din Răsărit. Dacii (dakii, daii, davii) erau aşezaţi în jurul munţilor Hunedoarei şi Olteniei, în văile Timişului, Mureşului, Someşului, Crişurilor, Oltului etc. Cuvintele des întîlnite, ca vatră, sat, moş, codru, urmă etc., sînt o moştenire certă a limbii dace, la fel cum denumirile Hunedoara, Munţii Apuseni, din Gorj, Meridionali şi Răsăriteni (Vîrful Omul), aparţin aceleaşi limbi. Numele rîurilor Olt, Motru, Argeş, Cerna, Buzău, Mureş, Criş, Prut, Siret, Dunăre, fac parte din toponimia Daciei. În zona carpato-dunăreană, condiţiile de relief şi climă, deosebit de favorabile, au constituit factorul fundamental de aşezare a primilor europeni, de dezvoltare şi a continuităţii cu multe milenii în urmă, conservînd forme de organizare specifice; tradiţiile, obiceiurile, limba şi credinţele religioase. În Transilvania numai 24,9% reprezentau cîmpiile, restul erau dealuri, munţi cu păduri întinse, improprii pentru populaţiile migratoare, trăite în stepele asiatice şi neadaptabile noilor condiţii. În toate timpurile, populaţia băştinaşă a intrat în contact cu alte popoare intrate în spaţiul carpato-dunărean. Acestea fie au fost asimilate, fie în marea lor majoritate au fost în trecere vremelnică peste acest teritoriu. De menţionat că migratorii au folosit căile mai accesibile, văile rîurilor, zonele joase, terenurile neaccidentate, cu hrană bogată şi apă, iar zonele mai puţin accesibile erau locuite şi apărate de populaţia băştinaşă. Simpla trecere printr-un defileu, zonă deschisă, nu înseamnă cucerirea întregului teritoriu. Populaţia geto-dacă s-a afirmat încă din veacul al IV-lea î.Chr. şi a dobîndit o organizare politică şi unificare a unui imens teritoriu în anul 60 î.Chr., sub Burebista, de fapt primul stat geto-dac. Ulterior, dacii lui Decebal aveau prin predecesorii lor o întîietate faţă de celelelte populaţii învecinate şi aliate, din acelaşi neam, sfîrşind prin a le uni în noul Stat Dac. Dintre neamurile din afara Daciei propriu-zise, menţionăm carpii, bastarnii, jazigii. Carpii erau tot daci, în amestec cu elemente celtice. Bastarnii, cu fond germanic, trăiseră cu slavo-sarmaţii, iar mai înainte cu nemurile celtice. Celţii aparţineau rasei alpine, comună cu dacii, şi proveneau din Alpii Europei Centrale. Ei s-au răspîndit pe valea Dunării Superioare în Germania de Sud, Elveţia, Boemia, Austria, în partea de mijloc şi de apus a Franciei şi spre apus în Bretania, spre răsărit în Noric, Panonia, apoi în Carpaţi şi Dunărea de Jos, au pătruns în Spania, Italia de Nord, Peninsula Balcanică şi pînă în Asia Mică. Neamuri celtice pătrund în Dacia, în Transilvania de Nord-Vest, unde îşi făcuseră loc printre sau alături de populaţia autohtonă, iar un grup de celţi a ajuns în Nordul Dobrogei şi au dat numele unor localităţi: Noviodunum, Arrubium, Aliobrix. La începutul primului mileniu d.Chr. şi în secolele următoare, Imperiul Roman şi migraţiile popoarelor din Asia au produs evenimente multiple în spaţiul carpato-dunărean, fără să afecteze fundamental continuitatea dacilor pe pămîntul stăpînit în decursul mileniilor. Expediţia lui Traian, în 107, în Dacia a cuprins numai 14% din teritoriu, a suprasolicitat căile favorabile de acces din teritoriu, accesul spre comorile dacice, fără interes pentru zonele greu accesibile ocupate de marea massă a dacilor. Ocupaţia romană a cuprins părţi din Oltenia, Muntenia, Banat şi Transilvania. Armata romană era compusă din soldaţi din Italia, din Tracia, Iliria, Macedonia, Asia Anterioară, un amestec de neamuri care nu vorbeau limba latină şi o parte a lor au rămas împreună cu populaţia autohtonă, cu care se asemănau ca rasă, fiind de tip meridional şi alpin. Cei 165 de ani de prezenţă romană în Dacia, ocuparea a 14% din teritoriu, cu colonişti care nu vorbeau limba latină şi nici italienii legaţi direct de Roma, nu aduc nici un argument pentru asimilarea limbii latine de către populaţia dacă, pentru romanizarea ei. În Marea Britanie, romanii au fost prezenţi 400 de ani şi nu vorbesc latina, iar italienii, fiind în coasta Romei, nu au devenit în decursul secolelor vorbitori ai limbii latine. Lucrurile se inversează: populaţia Troiei, sosită după 4 veacuri la Roma, în Secolul VII î.Chr., a practicat o limba comună cu alte popoare înconjurătoare, limba ariano-carpato-dunăreană, de aceeaşi origine cu cea dacă, de unde rezultă că limba română a fost şi este cea vorbită din toate timpurile de Poporul Român. Este adevărat că, după plecarea troienilor, după 1140 î.Chr., într-un pelerinaj de 400 ani spre Roma, limba lor s-a dezvoltat ca o limbă cultă, influenţînd în mileniile următoare perfecţionarea limbilor europene, aflate în cursul delimitării şi modernizării lor. Dacă 86% din teritoriul Daciei nu a avut un contact direct cu romanii şi cu limba lor, ei ce limbă au vorbit?

Limba acestora şi a tuturor dacilor, ca parte a culturii carpato-dunăreane, şi-a asigurat continuitatea, a ajuns şi în estul Indiei, iar sanscrita conţine peste 1.000 de cuvinte din fondul lingvistic al limbii române contemporane şi deci limba noastră este mai veche decît cea latină şi a avut o continuitate în decursul mileniilor, pînă astăzi. Populaţia dacă, respectiv română, a folosit condiţiile naturale diverse în formarea şi consolidarea comunităţilor locale, cu o organizare socială simplă, cu o mare mobilitate în faţa invaziilor grupurilor de migratori, păstrînd credinţa, obiceiurile, tradiţiile nealterate, cu o cultură aproape de natură, cu o limbă omogenă, fără dialecte, pe toată aria de aşezare a românilor. În zonele accesibile de cîmpie, văile rîurilor, defilee, fără a afecta fondul românesc milenar, au trecut vremelnic sau au fost asimilate grupurile de migratori ale altor neamuri şi anume: Vizigoţii - în Moldova de Jos, Muntenia, la Răsărit de Olt (Secolul III); Ostrogoţii - au trecut prin Transilvania, Banat şi Oltenia de Sud (Secolul IV); Hunii – au străbătut pămîntul Daciei şi s-au aşezat între Dunăre şi Tisa (Secolul V); Alanii – trec prin ţara noastră şi ajung în Lusitania (Secolul V); Avarii – pătrund în Dacia, Moesia, Panonia şi apoi Germania (Secolul V); Slavii – pătrund în Transilvania, Muntenia, Moldova (Secolul VI); Bulgarii – popor fino-turc; trec Dunărea din Buceag, prin Dobrogea (Secolul VII); Sîrbii - au trecut Dunărea în Banat şi Oltenia, în vremea stapînirii turceşti, şi îşi păstrează autonomia etnică în partea apuseană a Banatului. Maghiarii – de rasă ugriană sau fino-ugriană, se aşează în Panonia la sfîrşitul Secolului IX; în veacul al XII-lea se aşează în număr restrîns alături de românii autohtoni; în amestecul lor şi cu alte neamuri: germani, slovaci, români, sîrbi, ucraniei, ruteni şi populaţia băştinaşă, tipul lor mongoloid este atenuat şi europenizat. (Va urma) Prof. univ. dr. ANTON DRĂGOESCU


rssfeed Recomanda-ne si cometeaza acest articol.
Email Drucken Favoriten Facebook google Yahoo



Din aceeaşi categorie:


Citeşte

 

Repere

Teleenciclopedia

You are here: Numarul Curent Cultura Etnogeneza Poporului Român