În mai 2004 am efectuat un pelerinaj la Auschwitz. Nu singur, ci cu peste 100 de parlamentari şi tineri din PRM, inclusiv cu familia mea. Totul pe cheltuiala noastră, a partidului. A fost, deopotrivă, şi frumos, şi trist. Frumos, pentru că era primăvară şi, ceea ce pentru unii era pelerinaj, pentru tinerii din autocare, străbătînd Europa, era voiaj. Dar acele momente erau şi triste, fiindcă este dureros să vezi un lagăr al morţii, plin de cuptoare, morminte, plăci comemorative. Aveam să mă conving, cu ochii mei, că Holocaustul a existat, din păcate, cu adevărat.

În „delegaţia” noastră se afla şi un român evreu, stabilit la Paris: pictorul Tudor Eliad. La cină, acesta mi-a spus: „Domnule Vadim, evreii sînt singurul popor din lume care nu se lasă ajutat. Dacă îi ajuţi, i-ai distrus. Nu mai pot să strige: «Jale! Urgie!». Adică să pozeze în victime şi să stoarcă profituri”. Repet, îmi spunea toate astea un evreu, membru al partidului meu. Ştia el ce ştia, din experienţă proprie. Au trecut 10 ani de atunci. Răstimp în care aveam să-mi dau seama că evreii nu sînt singurul popor din lume de factura asta. Mai e un popor: românii. Nu spunea, oare, un străin, acum aproape un secol, că la români trebuie să le faci binele cu forţa? N-avea dreptate?

Avea. De unde atîta îndărătnicie? Din ce zestre genetică, prevăzută cu tot felul de altoiuri migratoare? E plină paremiologia de expresii care confirmă acest pasiv: „Unde-i bine nu-i de mine, unde-i rău, hop şi eu!”; „Lasă-ne, dom’le, în durerea noastră!”; „Facerea de bine…”; „Nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită”; „De cînd alergi după noroc ţi-l făceai şi singur” ş.a.m.d. O oglindă fidelă a acestui comportament de „cur sucit” e cartea sociologului Dumitru Drăghicescu, „Din psihologia Poporului Român”, apărută în 1907. După un secol şi mai bine de nenorociri, „psihologia” s-a transformat în „psihoză”. Am studiat fenomenul şi am ajuns la concluzia la care ajunsese Titu Maiorescu referindu-se la Poetul Naţional: „Eminescu era fericit în nefericirea lui”.

Aşa şi cu românii: sînt fericiţi în nefericirea lor. Vă propunem o scenă ipotetică: dacă un om leşină pe stradă şi tu te apleci să-i dai primul ajutor, se vor găsi destui chibiţi care să te acuze că ai vrut să-i furi portofelul. Matematic, se va întîmpla aşa – de fapt, s-a şi întîmplat. Amintiţi-vă episoadele jenante, de brambureală şi haos, din decembrie 1989. Unele au sfîrşit tragic. De ce ne pierdem firea? De ce ne isterizăm? De ce nu ţinem o cumpănă dreaptă, în toate împrejurările? Am să trec în alt registru, cel economic. Au existat atîţia investitori străini adevăraţi, care au venit cu oferte pe cît de atractive, pe atît de profitabile, şi pentru noi, şi pentru ei. Au fost trimişi la plimbare.

De cele mai multe ori de către nişte mafioţi autohtoni, care încercau să stoarcă profituri mai mari. Au plecat oamenii spre ţări ceva mai stabile şi, poate, mai serioase. Uitaţi-vă şi la electoratul unor partide politice: el ştie bine că acelea nu sînt partide, ci paravane pentru interlopi, dar nu se dezic de ele, se lasă duse la vot, cu autocarele, urmărind mirosul de grătare sfîrîind şi de zaibăr, fiindcă obiceiurile rele se prind repede şi durează mult. Fie din mărunte interese, fie din încăpăţînarea de a nu-şi recunoaşte greşeala, aceşti oameni persistă în eroare.

Toţi mizează pe un adevăr verificat în timp: poporul, în straturile sale cele mai adînci, nu se răscoaolă decît foarte rar, cu o frecvenţă de cel mult două ori într-un secol. O comparaţie: în Secolul XIX, francezii s-au răsculat de 4 ori (1830, 1832, 1848, 1871), pe cînd românii au făcut-o numai de 2 ori (1821, 1848 – în ambele dăţi la imbold străin). Ne simţim bine aşa, „privitori ca la teatru”. Stăm pe laviţa de la poartă şi ne uităm cum trece carul alegoric al Istoriei prin faţa noastră. Nimeni nu poate să ne ajute, fiindcă ne-ar trezi din toropeala noastră byzantină, în care luăm visele drept realitate. Nu mai sună „deşteptarea”, fiindcă trompetistul a furat trîmbiţa şi a fugit cu ea, să-şi facă dinţi de alamă. Diferenţa dintre bine şi rău s-a şters.

Ca şi cea dintre normal şi anormal. Poate de aceea au fost vînduţi şi sacrificaţi, în Istoria noastră, tocmai cei care au vrut binele acestui popor: Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Mareşalul Antonescu, Nicolae Ceauşescu. Şi nici eu, vorba aia, nu mă simt prea bine…

CORNELIU VADIM TUDOR
16 iulie 2014

Recomanda-ne si cometeaza acest articol.

Tweet