Ba chiar am fost sancţionat, din ordinul lui, pentru curajul de a da de pămînt cu Mafia externă şi de a apăra, prea violent, cauza naţională. În septembrie 1980, după ce am publicat, pe pagina 1 a revistei „Săptămîna”, editorialul „Idealuri” – în care ceream tipărirea discursurilor şi textelor unor mari patrioţi, ca Ion şi Ionel I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Aurel C. Popovici, Octavian Goga, Nicolae Iorga – mi s-a luat dreptul de semnătură timp de 4 luni. În aprilie 1984, pentru curajul de a-l apăra pe Mihai Eminescu în faţa furiei distructive a rabinului Mozes Rozen, mi s-a luat dreptul de semnătură 8 luni (aşadar, dublu), iar cartea mea de versuri „Saturnalii” a fost retrasă din librării şi biblioteci şi dată la topit. Dar n-am fost arestat. N-am fost omorît.

L-am înţeles atunci pe Ceauşescu şi n-am fost supărat pe el. Poate că, în locul lui, aş fi procedat la fel, din raţiuni de stat. Aşa că să nu-mi vorbească, mie, nimeni de „dizidenţă” şi „rezistenţă”. Motanul Arpagic? Haida-de! Unde erau toţi pleşii şi liicenii cînd Mozes Rozen l-a împroşcat cu noroi pe Eminescu, făcîndu-l fascist, huligan şi pornograf? Unde? Cu capul la cutie! Pe care l-au scos, ca dintr-o jucărie cu arc de resort, în decembrie 1989, cînd s-a dat liber la furat. Iată de ce eu nu m-am dezis de Ceauşescu. Iată de ce eu l-am elogiat, în anii ’80: fiindcă un instinct imbatabil îmi spunea că, după el, ţara se va prăbuşi în haos. Ca să fiu sincer, nici în visele mele cele mai rele nu bănuiam că dezastrul va fi atît de cumplit. Praful şi pulberea s-au ales de ţara asta! Lovitura de stat care a fost dată în decembrie 1989, pusă în scenă de numeroase forţe străine – ruşi, americani, evrei, unguri, sîrbi – a adus la Putere nişte agenţi ai Moscovei şi mai multe bande de profitori şi interlopi. Reformatorul României a fost „judecat” într-o mascaradă de proces, fiind împuşcat, apoi, ca un cîine. Asta e realitatea.

Dacă nici acum, după 25 de ani, nu spunem lucrurilor pe nume sîntem complici cu acei ticăloşi. Şi cu nemernicii care au răspîndit cele mai ordinare minciuni: că Ceauşescu a ucis 64.000 de oameni (?!), că a adus palestinieni să tragă în populaţie (?!), că are conturi în bănci străine (?!), că robinetele băii sale erau de aur (?!) etc. Ce ruşine! Ce mare ruşine! Toţi cei care au lătrat atunci, dar şi după aceea, sînt vinovaţi de dezastrul ţării. Dezastru care e în marş! „Aspru e poporul cînd scapă de nenorocire” – scria Eschil. Dar cum poate fi etichetat acel popor care scapă de o nenorocire băgîndu-şi, singur, gîtul în ştreang? Sau aruncîndu-se în prăpastie? Ori dîndu-şi foc? Imbecil, aşa se numeşte. A spus-o Petre Ţuţea înaintea mea: „Am făcut 13 ani de puşcărie pentru un popor de imbecili”. Şi, înaintea lui Petre Ţuţea a spus-o Octavian Goga: „Ţară minoră, ţară de secături”. O ţară în care nişte infractori de drept comun şi paraşute ajung miniştri, parlamentari, primari, consilieri prezidenţiali îşi merită soarta şi nu poate fi oprită din tentativa sa prelungită de sinucidere.

Acum, la 25 de ani de la uciderea lui Nicolae Ceauşescu, profeţia făcută de el la acea înscenare de proces se adevereşte, cu vîrf şi îndesat. Pînă şi aici a avut dreptate. Pînă şi aici a fost mare. Încă nu-i prea tîrziu ca ucigaşii lui să plătească.

Dar, să închei într-o notă ceva mai veselă. Iată o scenă de film, care dovedeşte că Ceauşescu avea mult umor. Priviţi ce am descoperit într-un document al Departamentului de Stat al SUA despre experienţa pe care a avut-o Robert Martens, adjunct al ambasadorului american la Bucureşti, în perioada 1971-1974. Acesta se referă la o vînătoare, desfăşurată, evident, după invadarea Cehoslovaciei. Ambasadorul URSS la acea oră era temutul Ivan Basov: „Cu siguranţă că Ceauşescu a fost un bun vînător. În orice caz mult mai bun decît mine, fără îndoială.

Avea, de asemenea, un pronunţat simţ al umorului. Mi-aduc aminte că, la prima din cele două vînători cu Corpul Diplomatic la care am participat, la sfîrşit a avut loc o mică ceremonie de iniţiere, într-un luminiş din pădure – presupun că era vorba de o tradiţie românească – unde şeful partidei de vînătoare, cu un băţ, se prefăcea că îi «bate» la spate pe novicii participanţi pentru prima oară la o vînătoare. Aşa că noi, «vechii vînători», stăteam deoparte, iar cei nou-veniţi trebuiau să îndeplinească ritualul. Ambasadorul sovietic trecuse şi el, mai demult, prin el, dar noul ambasador cehoslovac, un tip mai în vîrstă şi mai pirpiriu, nu – aşa că s-a dus cuminte la locul «supliciului», iar Ceauşescu, rîzînd, s-a întors către ambasadorul sovietic şi i-a dat băţul, spunîndu-i:

«Dumneavoastră sînteţi obişnuiţi să le daţi o porţie de bătaie cehilor, de ce să n-o faceţi şi acum?» Şi a adăugat: «Dar fără folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa». A fost, într-adevăr, foarte amuzant, această ultimă frază, la vremea respectivă, părea să fie prezentă, practic, în orice discurs sau text oficial, aşa că am adăugat: «Vedeţi, am ştiut eu că dvs. sînteţi în favoarea nefolosirii forţei sau a ameninţării cu forţa». Toată lumea a rîs”.

CORNELIU VADIM TUDOR
13 august 2014