Nu vom încerca a face lui Eminescu o laudatio. Elogios la adresa Luceafarului s-a scris mult de-a lungul timpului, atât într-o manieră critică, profesionistă, cât şi poporal, modalitate în care cei care au facut-o s-au folosit mai puţin de elemente de lingvistică şi mai mult de pasiune, de clocotul inimii faţă de icoana ale cărei contururi încercau să le surprindă.

Relevant în aceste momente nu este nici faptul unei atare aniversări, a împlinirii unui arc de timp. Asta mai ales pentru că însuşi Eminescu, prin creaţia sa, prin respiraţia sa, a desfigurat ţesătura precisă, exactă, metronomică a timpului. Eminescu a diluat timpul, tocmai pentru a ne simţi cu toţii aproape unii de ceilalţi, noi între noi şi noi cu El, creând acel spaţiu unic de intimitate, cum doar doi îndrăgostiţi mai pot zămisli, spaţiu în care putem simţi fiecare vibraţie a sufletului celuilalt.

De Eminescu este imposibil să nu ne amintim, pentru că el s-a înrădăcinat în noi până la îngemănare, ne-a întregit, ne-a rotunjit, a acoperit tot ce a fost gol, tot ce a fost neant în noi. Mai mult, pe Eminescu nu putem a ni-l aminti decât pururea tânăr. Altă imagine nu putem avea despre El, pentru că El cu adevărat a fost doar tânăr.
Avem convingerea că pe Eminescu îl vom căuta pe toate drumurile pe care vom păşi în viaţă, pentru că Eminescu este mai mult decât un simplu model, El este o proiecţie a divinului pe Pământ, un sfânt. Însă un sfânt din categoria acelora care nu reclamă supunere, umilinţă şi pocăinţă, ci curajul şi puterea de a spera, a crea şi a sta cu fruntea sus.

Eminescu ne-a întărit mândria de a fi români şi ne-a dăruit şi altor naţii, predestinându-ne în universalitate. Cu braţele lui ne-a cuprins pe toţi şi a deschis porţile pentru aurora României Mari. Fiindcă la Eminescu totul e frumos…….
Încheiem cu nişte versuri, care nici nu mai contează dacă sunt scrise de Eminescu sau pentru El:

La zidirea Soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l fură, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară- Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră-Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate, 
Eminescu să ne judece!

Mircea Nicolae Mincea

Recomanda-ne si cometeaza acest articol.

Tweet