Nu-i vorbă, în America e la fel, sau prin alte ţări, prostia fiind răspîndită în mod egal pe Planetă. Dar un om ca mine suferă fizic cînd vede aşa ceva. Şi mă refer nu numai la incultură, ci şi la agramatism, la violarea limbii române. Normal că, în raport cu aceste exemple, eu le par unora extraterestru. Dar nu e vorba numai de mine, ci şi de alţi români, din generaţia mea. Explicaţia e una singură, în trei viteze: 1) Am avut părinţi buni; 2) Am avut dascăli buni; 3) Nu ne-am încetat educaţia nici pînă la vîrsta asta, citind şi cultivîndu-ne zi de zi. „Meseria mea e riscul” – se intitula cartea unui celebru cascador francez.

Eu îmi permit să parafrazez: „Meseria mea e cultura”. E o distincţie între cultura generală – de almanah, de calendar de perete, de informaţie zilnică – şi cultura enciclopedică. Există domenii în care mă simt stăpîn absolut. Dar şi domenii unde sînt bîtă, însă recunosc asta cu sinceritate şi nu mă bag. Totuşi, dacă ceea ce cunosc voi ţine doar pentru mine, atunci n-are nici o valoare.

Mi s-a propus să iau o catedră, la o universitate particulară. Am refuzat, din două motive: dacă tot fac un efort, atunci să nu-l fac doar în faţa a 100 de oameni, ci în faţa a sute de mii (o emisiune de televiziune) şi, pe de altă parte, cîştigul unui profesor e foarte modest, ori eu am cheltuieli mari. Dar posturile de televiziune nu se înghesuie să găzduiască emisiuni de culturalizare autentică.

Ceea ce vedem, acum, pe micul ecran e sub-cultură, suficientă pentru minţile periferice ale unor cetăţeni de rangul doi. Ce-i drept, şi profesorii au partea lor de vină. Faptul că sînt plătiţi prost nu poate constitui o scuză veşnică. În definitiv, ce venituri credeţi că aveau un Anton Pann, sau un Ion Heliade Rădulescu, ori Gheorghe Lazăr? Dar aceşti apostoli erau mistuiţi de flacăra pasiunii. Aveau vocaţie de misionari.

În urmă cu cîţiva ani, cînd mai mult de 50% dintre elevi au picat la Bacalaureat, am avut curiozitatea să văd ce fel de întrebări li s-au dat la Limba şi Literatura Română. Şi ca scriitor, şi ca membru al Comisiei de Cultură şi Învăţămînt a Parlamentului European. M-am luat cu mîinile de păr! Fraze kilometrice şi confuze, contorsionate, chiar neinteligibile, presărate şi cu mostre de agramatism! Îmi era, mie, greu să pătrund prin desişul lor întunecat, darmite unui elev de 18 sau 19 ani. Am sunat-o pe Ecaterina Andronescu, ministrul Educaţiei, cerîndu-i, în mod oficial, să-mi dea numele profesorilor evaluatori. Invocînd tot felul de motive, ea a refuzat. E treaba ei. Dar nu vom face nici un progres în felul acesta. Acei profesori se vor crede intangibili, vor tortura limba română şi logica pe mai departe, iar copiii şi părinţii vor trăi noi şi noi drame. Matematic se va întîmpla aşa. Textualismul şi alte prostii post-moderne i-au zăpăcit de cap pe aceşti profesori. Ei complică cele mai simple lucruri şi noţiuni pentru că aşa e moda, uitînd care e scopul real al educaţiei.

În vacanţa de Paşte am fost la Braşov, cu familia. Am avut nişte oaspeţi la masă, cu copii aflaţi în pragul Bacalaureatului. Familiile respective erau îngrijorate. Şi pe bună dreptate. Indiferent cît de bine s-ar pregăti aceşti adolescenţi, chiar cu meditatori, ei tot se vor confrunta cu riscul unor accidente neprevăzute, care îi vor încurca. Şi asta pentru că există profesori care vor să se remarce, ei, să fie, ei, protagoniştii examenului. Şi atunci, se scarpină cu mîna stîngă după urechea dreaptă. Vorba aia: de ce să fie simplu cînd se poate complicat? I-am telefonat ministrului Educaţiei, Sorin Câmpeanu, căruia i-am spus că ar fi o adevărată tragedie naţională dacă ar cădea, din nou, la Bacalaureat, zeci de mii de elevi. „Verificaţi bine logica şi justeţea întrebărilor – l-am rugat. Dacă, prin absurd, acum ar da examen Mitzura Arghezi şi i-ar pica drept subiect opera tatălui său, ea ar cădea cu brio!”. În opereta „Vînt de libertate”, de Dunaevski, un duet sună aşa: „Noi sîntem profesori/ Şi examinatori/ Atoateştiutori/ Şi-atotcunoscători./ Sînt spaima candidatului/ În faţa subsemnatului/ Toţi tremur’ ca piftiile/ Cu miile eu îi trîntesc, de-i zăpăcesc” (citat din memorie).

Îmi amintesc, cu multă duioşie, de învăţătorii şi profesorii mei. De cîte ori trec pe lîngă şcolile pe care le-am urmat am o strîngere de inimă. Mă gîndesc la întîia mea învăţătoare, Maria Uţă, de la Şcoala Elementară 147, de la Şină, pe Calea 13 Septembrie. Apoi, după 4 ani, am învăţat la Şcoala 36, de pe Drumul Sării, unde m-au format profesoare ca doamnele Velichi (Istorie), Augustina Barbilian (Geografie) ş.a. La Liceul Sf. Sava (Nicolae Bălcescu) am sorbit luminile slovei de la oameni ca Mihai Bărbătescu (Limba şi Literatura Română, dar şi Cenaclul şcolii), Luiza Reican (Materialism dialectic şi istoric), Sighitiu (Muzică), Ioana Cosma (Istorie, directoarea şcolii). Toţi au fost nişte oameni minunaţi, care au avut răbdare cu noi, fiind excelenţi pedagogi, ei înşişi părinţi cu vocaţie. Iar cei care au urmat, ca mine, cursurile de la Sf. Sava ştiu bine despre ce vorbesc, pentru că şi ei au beneficiat de educaţia primită acolo. Numele colegiului nu vine de la vreun Sava martirizat – ci de la Savaot, alt nume al lui Dumnezeu.

O spun cu tărie: generaţia anilor ’60-’70 a prins perioada de aur, care, din păcate, nu se va repeta. Acei profesori au dispărut demult, sînt ţărînă sau cenuşă, dar roadele abnegaţiei lor se văd pretutindeni. Aceleaşi cuvinte de laudă am şi pentru profesorii de la Facultatea de Filozofie, pe care am urmat-o în perioada 1967-1971: Miron Constantinescu, H.H. Stahl, Virgil Constantinescu-Galiceni, Stela Cernea, Leon Ţopa (sociologie), Alexandru Valentin, Ion Banu, Alexandru Boboc (Istoria Filozofiei), Athanase Joja (logică), Gheorghe Dolgu (Economie), Mihai Golu (Cibernetică), Paul Popescu-Neveanu şi Mielu Zlate (Psihologie) ş.a. De altfel, în biroul meu de acasă am, pe perete, fotografia pe care anii I şi II de la Sociologie au făcut-o, în iulie 1968, la Slatina, în curtea Liceului Radu Greceanu (pe care îl absolvise tata, în anii ’30): în mijlocul nostru se află Miron Constantinescu şi H.H. Stahl. Mă uit la ea cu nostalgie. Au trecut 47 de ani de atunci. O viaţă de om. Ne-au murit şi profesorii, şi o parte din colegi: Mircea Bunea, Ion Mihăilescu, Mariana Buruiană… Dumnezeu s-o ierte. În postfaţa pe care mi-a scris-o la volumul meu de debut („Poezii”, 1977) Eugen Barbu era încîntat că am făcut „şcoală bună”. Pentru el, un copil de tîmplar sărac, într-o epocă de mari inechităţi sociale, aşa ceva impunea respect. Abia acum pricep, în toată profunzimea ei, această expresie: „şcoală bună”. Acesta e secretul întregii mele cariere. Fireşte, alături de zestrea genetică, pe care o datorez părinţilor, şi de puterea de muncă. E o problemă de destin. Ce forţă irepresibilă m-a făcut pe mine, un copil amărît, care n-avea nici măcar ghete, să mă duc zi de zi, pe ploaie, pe zăpadă sau arşiţă, timp de mai bine de 20 de ani, la tot felul de şcoli, fie la Bucureşti, fie la Viena?! Numai Dumnezeu ştie.

CORNELIU VADIM TUDOR
6 mai 2015

Ţi-a plăcut? Asteptăm părerea ta!

Tweet