A apărut în librării cartea cu titlul provocator: Strămoşii noştri reali: geţii-dacii-tracii-illirii..., naţiunea matcă din vatra "Vechii Europe", scrisă cu pasiune pentru adevăr de Gheorghe D. Iscru, doctor în istorie. Este cea de-a cincea ediţie şi se pare că are o formă definitivă.

În explozia informaţională în care trăim, o carte ca aceasta merită atenţia cărturarilor noştri şi a publicului de toate formaţiile, pentru că se referă la probleme fundamentale care privesc destinele indivizilor şi ale naţiunilor, probleme de viaţă şi de identitate. 
Încă din primele pagini, distinsul autor ne atrage atenţia că "istoria înseamnă viaţă" şi arta interesează pe toată lumea.
Observînd faptul că discuţia se desfăşoară în planul unor potenţiale diferite, din ce în ce mai complexe - de la individ, la grupuri sociale, naţiuni şi chiar la nivelul ecosistemului uman planetar -, demersul ştiinţific asupra vieţii acestora impune specializarea. Dacă experienţa de viaţă a unui individ nu interesează în mod aparte pentru că este unică, irepetabilă, viaţa grupurilor este utilă deoarece oferă lecţii şi soluţii de supravieţuire în condiţii din ce în ce mai dure.
De viaţa unui individ se ocupă biologia; viaţa grupurilor umane este obiectul istoriei şi al disciplinelor ajutătoare. Evident, dimensiunile grupului uman contează pentru că, dacă individul este neputincios, numărul indivizilor este determinant în lupta pentru supravieţuirea grupului.
În planul unui potenţial uman superior, istoria lumii - ca sistem planetar viu - ridică probleme şi mai complicate pentru că de abia în anii noştri am început să-i stabilim coordonatele şi conexiunile.
Iată, deci, cum, pornind de la viaţă, aşa cum ne îndrumă Gheorghe D. Iscru, trebuie să acceptăm în analizele noastre aceste trei niveluri: istoria individului, istoria naţiunilor şi istoria lumii.
Se plîng unii cercetători că, dispărînd războaiele, va dispărea procesul şi istoria popoarelor, a lumii. Noi nu subscriem la un asemenea punct de vedere pentru că în sistemele umane în care noi evoluăm nu vor dispărea, niciodată, provocările. Dacă nu vor mai fi conflicte militare generate de setea pentru putere, de dominaţie, caracteristică unor grupuri politice ancorate în imagini defuncte, apar alte provocări, de alt tip şi anume: securitatea alimentară, independenţa energetică, securitatea climatică şi cosmică, tectonica globală şi seismele etc.
Cîtă vreme condiţiile vieţii de grup diferă, istoric şi geografic, naţiunile vor avea statutul necesităţii.
Pînă acum, istoria se identifica prin imaginea dominaţiei prin forţă brută sau manipulare; se pare că, în viitor, istoria lumii va impune cooperarea entităţilor independente pentru supravieţuire.
Cartea scrisă de universitarul Gheorghe D. Iscru ridică, în mod acut, problema responsabilităţii liderilor, indiferent cum îi vom defini: medici, istorici, analişti, diplomaţi etc.
Medicul gestionează istoria individului; istoricul ştie istoria naţiunii sale şi nu numai; diplomatul este specialistul relaţiilor internaţionale; savanţii şi înţelepţii popoarelor se ocupă, cum pot, de istoria şi destinele lumii. Toţi o fac în speranţa că vor asigura ziua de mîine a entităţilor a căror responsabilitate o au.
Fără să vrem, autorul cărţii semnalate mai sus ne pune în faţa marii probleme a adevărului. în mod cert, problema este corect enunţată; adevărul înseamnă un diagnostic exact pe baza căruia se poate da soluţia salvatoare. Un diagnostic fals pus de medic va conduce automat la un tratament greşit şi la catastrofă.
Progresul naţiunilor este asigurat numai dacă soluţiile diverselor procese interne au la bază realitatea, adevărul crud. Erorile, dar mai ales, falsurile, minciuna, reaua intenţie etc. produc pagube uriaşe. Falsificatorii istoriei sînt cei mai periculoşi duşmani ai progresului pentru că îşi propun destructurarea naţiunilor naturale. şi tot ce este contra naturii este imoral.
De aici rezultă imensa responsabilitate a factorilor de decizie şi necesitatea de a se consulta, înainte de a impune o soluţie, cu înţelepţii naţiunii şi de a simula procesele viitoare în condiţiile parametrilor definitorii ale lor!
În acest domeniu, există un postulat: modelele nu se pot exporta. Ele sînt rezultatul unor experienţe particulare, în condiţii irepetabile. Astăzi, deciziile politice se iau în urma analizelor pe variante multiple de evoluţie. Modelele reducţioniste, de birou, impuse pe baza unui singur parametru, provoacă tragedii umane; istoria bolşevismului şi a fascismului au ilustrat această concluzie.
Problema identităţii este dezvoltată pe larg în cartea lui Gheorghe D. Iscru şi acceptarea mozaicului este un postulat impus de evoluţia istorică a indivizilor şi naţiunilor. Tigrul de Himalaia diferă de tigrul african chiar dacă ambii sînt tigrii
Diferenţele nasc diferenţe pentru că energia care le caracterizează nu se pierde, ci se conservă şi se transformă. Într-o lume fără diferenţe, redusă la un singur tip uman sau naţional, monotonă, monoculturală, monolingvistică, de entropie zero, cu toate zilele identice, nu merită să trăieşti. Frumuseţea lumii derivă din diversitatea ei. Pecetea este pusă de mediu, climă, resurse materiale, experienţă individuală şi colectivă.
Identitatea naţiunilor derivă şi din identitatea etnică a indivizilor: cînd se naşte un om, el este un eveniment istoric, nu numai unul biologic, parafrazînd o afirmaţie a lui Max Delbrück referitoare la celulă.
Apariţia naţiunilor naturale - şi numai despre acestea vorbim ca naţiuni! - este rezultatul evoluţiei istorice neconvulsive şi presupune stabilitatea şi progresul continuu al coordonatelor de definiţie: etnie şi limbă maternă, teritoriu, mediu de viaţă, spiritualitate, comportament de grup, sistem de comunicare etc. În acest sens, principala forţă motrice este capacitatea de creaţie după cum constata, cîndva, şi Mircea Eliade.
Gheorghe D. Iscru are un puternic sentiment de Patrie şi demersul său ştiinţific referitor la naţiunea matcă a "Vechii Europe" - naţiunea getă, cu extinderea din titlu adaptată! din considerente metodologice - este convingător.
El nu poate greşi pentru că un spaţiu armonios cum a fost şi este cel carpatic, cu resurse generoase şi sare la suprafaţă şi cu fluvii pe contur, generează oameni şi spiritualitate pe măsură şi asigură stabilitatea istorică. Romulus Vulcănescu semnala că, dacă, prin absurd, ar dispărea toţi românii din România în urma unui cataclism, acest spaţiu ar produce tot români.
Istoricul Gheorghe D. Iscru ştie sau / şi intuieşte acest adevăr şi construcţia sa ideatică pe modelul naţiunii getice rezistă criticilor.
În acest fel, îi este uşor să argumenteze şi să convingă prin puterea nenumăratelor dovezi existente şi citate în lucrare.
În capitolul I, intitulat Istoria mitologică - parte componentă a istoriei naţionale, autorul apelează la studiile publicate în ultimul secol, citînd cu mult curaj numele unor dacologi - consideraţi drept "nespecialişti" de rău-voitori - ca: Nicolae Densuşianu, Gabriel Gheorghe, Nicolae Miulescu, Ion Ghinoiu, Paul Lazăr Tonciulescu, Silvia Păun, Vasile Lovinescu, Alexandru Busuioceanu, Alexandru Pele, Radu Stan Carpianu, Lucian Iosif Cueşdean, Michaela Orescu, Silviu N. Dragomir, Virgil Dragne, Dumitru Bălaşa, Maria Crişan ş.a.
Concentrarea eforturilor şi popularizarea, pe scară naţională, a rezultatelor obţinute de mişcarea dacologică din România şi Basarabia au căpătat valenţe noi după evenimentele din decembrie 1989 prin înfiinţarea unor structuri neguvernamentale. Astfel, din iniţiativa domnului inginer Gabriel Gheorghe şi cu sacrificii materiale substanţiale, s-a înfiinţat - la 17 martie 1990 - Societatea Cultural-Ştiinţifică "Getica", atestată juridic la 28 martie 1990.
În şedinţele organizate lunar, sub aceste auspicii, s-au prezentat referate şi comunicări timp de peste douăzeci de ani. Este structura cu cea mai bogată şi susţinută activitate în domeniul dacologiei. Membrii acestei societăţi, în frunte cu preşedintele ei, Gabriel Gheorghe, şi-au publicat rezultatele cercetărilor lor, făcînd sacrificii demne de reţinut, în cărţi de autor şi în revista "Getica", scoasă sub patronajul Fundaţiei "Gîndirea" condusă de sus-menţionatul patriot.
Cele unsprezece Congrese Internaţionale de Dacologie organizate, începînd cu anul 2000, de dr. Napoleon Săvescu în cadrul cunoscutei "Dacia Revival International Society''' cu sediul în New York, au potenţat cercetările şi propaganda în domeniul istoriei mitice şi al dacologiei.
Asistăm la o explozie informaţională pe această productivă traiectorie, cu centre în aproape toate marile oraşe ale ţării, materializată în acţiuni diversificate şi lucrări publicate care pun dacologia la locul ei. Istoricul Gheorghe D. Iscru prezintă pe larg această amplă mişcare ştiinţifică şi naţională în cartea sa.
Ne-am şi mirat că specialiştii Alexandru Vulpe şi Constantin Preda au putut face, la televizor, afirmaţia că "aurul dacilor nu există!", cînd expertizele şi specialiştii străini spun contrariul!
Experta germană Barbara Deppert Lippitz, referindu-se la brăţările dacice recent descoperite şi la piesele din aur aflate în camera tezaurului de la Muzeul Naţional de Istorie al României, spunea în anul 2007: "Aveţi în acest tezaur peste 6000 de ani de istorie a aurului. Este istoria voastră şi numai cine nu vrea nu o priveşte la adevărata ei valoare" (s.n.).
Şi tot ea a declarat în concluzie: "Aşa că voi, poporul român, puteţi să vă mîndriţi cu originea voastră şi să vă consideraţi cel puţin egali celorlalte popoare care au rădăcini în bătrîna Europă" (s.n.).
Ne-am şi mirat cum lingvistul Marius Sala a afirmat ritos că "limba dacilor nu există!", în timp ce Mihai Vinereanu indexează peste 5000 de cuvinte dacice, astăzi în uz! Cine le-o fi spus unor "ştiinţifici" că "limba dacilor nu există"!? O ştiau spre a o compara cu alte limbi, apărute mai tîrziu?! Dacii erau muţi?! De ce se ignoră un răspuns ferm la întrebarea justificată formulată de Aurora Peţan astfel: "De unde provin arhaismele din limbile aşa-zis latine?!"
Reiterînd aceste dovezi, Gheorghe D. Iscru subliniază încă o dată concluzia lui Nicolae Densuşianu conform căreia aici este "leagănul străvechi al civilizaţiunii omeneşti", concluzie confirmată - mult mai tîrziu - şi prin cercetările Marijei Gimbutas.
Dovezile arheologice sînt copleşitoare; introducerea în circuit a dovezilor scrise - ocultate sau ignorate din considerente politice obscure - impun o reconsiderare a istoriei Evului Timpuriu şi a Antichităţii în Europa şi nu numai.
Cel de-al II-lea capitol, Geto-dacii-tracii-illirii, naţiunea matcă din vatra "Vechii Europe" chiar justifică titlul cărţii şi argumentele încep cu cele prezentate de înţeleptul clujean Miron Scorbete în cartea lui Dacia edenică. De altfel, raporturile: om/mediu, creaţie/stabilitate geoistorică şi limba originară a sedentarilor/graiul migratorilor impun certitudini în elaborarea unor scenarii, apropiate de adevăr, privind evoluţia naţiunilor în zona noastră.
Care a fost limba tracilor?! Unde a fost ţara lor?! Cine au fost indo-europenii, dacă au fost?! Ce limbă vorbeau ei?! Iată întrebări care încă frămîntă lumea istoricilor şi răspunsurile pot fi găsite în "Vechea Europă" de către cei care iubesc adevărul.
Dacă "monumentele" de limbă sînt încă puţine ori din "vitregia vremurilor" sau perfidia unor factori ostili au fost distruse, monumentul cel mai important al acestei limbi a fost şi este poporul autohton care a continuat să vieţuiască în vatra Vechii Dacii, în vatra "Vechii Europe", ca şi în spaţiile de sedentarizare a "roiurilor" pornite, în străvechime şi în Antichitate, din amintitele vetre. Ca inginer constructor şi dacolog, vă propun în anexă cîteva propoziţii din domeniu, în curată limbă dacică.
Atlasul etnografic român prefigurează deja o concluzie de nezdruncinat: a existat o civilizaţie străveche a celor trei delte, formate de Dunăre, Nil şi Tigru-Eufrat. Prevăzuseră asta şi alţii, printre care şi Nicolae Miulescu, cel care spunea: "Indiferent cum ne-am numit, noi sîntem aceiaşi de milenii iar limba ţăranului român este de asemenea aceeaşi!".
Gheorghe D. Iscru se opreşte, în capitolul al III-lea, asupra Civilizaţiei naţiunii unice a geto-dacilor-tracilor-illirilor; limba şi scrierea acestora şi continuitatea de vieţuire sînt probleme-cheie, atent tratate de autor. 
Sînt citate studiile Mariei Crişan, precum şi cărţile publicate în premieră, din care cităm: Zamolxis, primul legislator al geţilor (1687, Carolus Lundius); Rohonczi Codex de Viorica Enăchiuc; Getica lui Iordanes (în ediţia bilingvă a lui David Popescu); Zlatna sau despre cumpăna dorului (1623, Martin Opitz) în redarea lui Mihai Gavril; Provincia medievală Dacia în Europa nordică de George Pantecan etc.
Tăbliţele de la Tărtăria constituie, de multă vreme, un subiect de mare atracţie şi o dovadă puternică a spiritualităţii autohtonilor. Faptul că cele 514 plăci de aur descoperite în anul 1875 la Sinaia şi care constituie "Arhiva regilor daci" nu au format obiectul de cercetare al lingviştilor şi specialiştilor de la Institutul de Arheologie a pus un uriaş semn de întrebare asupra bunelor intenţii ale unor membri ai "păturii superpuse", în expresia lui Eminescu, marele nostru dacolog.
Copiile de plumb din subsolul unor instituţii reprezintă un act de acuzare. Cui serveşte această ocultare?! Unde sînt originalele din aur dacic?! Sînt întrebări pe care Gheorghe D. Iscru nu le ocoleşte.
Aşa se face că în capitolele IV-IX, autorul dezbate pe toate feţele problema Statului Naţional, cu referire permanentă la regatele geţilor şi ale rudelor lor din sudul Dunării. Faptul că integrăm istoriei noastre istoria geţilor şi a conducătorilor lor este un cîştig informaţional. Ne mîndrim cu regina Tomyris a masageţilor; aflăm că împăratul Regalian a fost un "strănepot al lui Decebal"; Burebista şi regatul Daciei Mari creat de el sînt repere cu mare încărcătură istorică; lupta şi sacrificiul suprem al lui Decebal ne luminează şi înnobilează vieţile etc, etc.
Acesta este "planul dacic autohton care ne-a traversat istoria" aşa cum afirmă Gheorghe D. Iscru pe bună dreptate. Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brîncoveanu, "Horea rex Daciae", Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga şi mulţi alţii au receptat mesajul şi au luptat, sacrificîndu-şi viaţa pentru realizarea acestui plan istoric.
Cartea scrisă şi publicată de Gheorghe D. Iscru este bogată în informaţii, iar anexele sînt selectate cu profesionalism şi organizate sistemic. Ele conving şi ilustrează tezele abordate de autor.
Cititorii de toate vîrstele vor constata direct marele efort de ideaţie făcut de autor pentru a onora "planul dacic" şi istoria noastră. Nu putem să nu reamintim tuturor ceea ce spunea Emile Zola membrilor Asociaţiei Generale a Studenţilor din Paris, în ziua de 18 mai 1893: "Singurul popor puternic este poporul care munceşte şi numai munca dă curajul şi încrederea... Un om care munceşte este întotdeauna bun!"
Universitarul Gheorghe D. Iscru este un "om bun" pentru că a muncit şi ne-a dat o carte de căpătîi, o sinteză în domeniul dacologiei. El constată că "mişcarea dacologică se afirmă" şi impune ca factorul politic să consfinţească prin decizii adecvate ceea ce poporul român ştie din toate timpurile: geto-dacii şi fraţii lor din vatra Daciei sînt strămoşii noştri!
Asociem procesului general de luptă pentru conservarea identităţii noastre naţionale glasul nostru lucid de unire a forţelor spre a recîştiga un drept de care am fost lipsiţi atîta amar de vreme: dreptul de a cunoaşte, a recunoaşte, a cinsti şi a ne respecta strămoşii noştri reali, dreptul de a ne recupera identitatea reală. Căci afirmarea identităţii este, în fond, o dovadă a maturităţii istorice!
Cititorului îi revine datoria de onoare de a judeca autorul şi cartea lui şi de a acţiona în consecinţă.
1) Băiatul agăţă gheara cîrligului, urcînd butucul reazemului.
2) Moşul îmbină burlanele bordeiului, mişcînd cîrligele.
3) Copilul înşiră ţăruşii gardului, păstrînd buturile.
4) Copilul mătură vatra, aruncînd gunoiul (steregia). 
5) Boarea (aburul) adie, ridicînd pînza argelei.
6) Viscolul a dărîmat bordeiul.
7) Moşul ridică gardul cătunului, dărîmînd ţarcului
8) Bucuros, urcai malul pîrîului, aruncînd căciula.
Aşa-i că nu aveţi nevoie de traducere?

Prof. univ. dr. ing. NICOLAE LEONĂCHESCU
Doctor Honoris Causa

(Introducere în istoria construcţiilor din România, I.C.B., 1980, p. 14-15)

Recomanda-ne cunoscutilor tai. Si lasa-ne un comentariu.

Tweet