Elena Popovici, cunoscută sub numele de scena Elena Harding, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. În 2008, la Londra, în plin masterat în Istoria Artelor la Sotheby's, decide că, deşi găseşte arta o infinită sursă de inspiraţie, munca într-un muzeu sau la o casă de licitaţie nu ar fi fost pe măsura aspiraţiilor ei artistice. Imediat după terminarea studiilor, începe un curs de actorie la Colegiul de Muzică şi Arte Dramatice Guildhall. Pleacă apoi în Los Angeles pentru a studia voce de scenă cu Patsy Rodenburg. Revenită la Londra, urmează cursuri de artă dramatică cu rădăcini în tehnica Meisner, o tehnică actoricească mult apreciată de oamenii din industria filmului în LA. Studiază sub directa îndrumare a profesorului Tom Radcliffe, singurul actor din Londra care fusese studentul lui Sanford Meisner în Statele Unite. Din 2010, de la terminarea studiilor în arte dramatice, Elena joacă în diverse producţii de teatru şi film.

Cum a început totul? De unde pasiunea ta pentru actorie?

Totul a început dintr-o joacă. Trebuie să fi avut vreo 6 ani când, împreună cu verişoara mea am alcătuit pentru întâia dată un ...moment artistic. Eram la Bacău, în vacanţa de vară. Îmi amintesc prea puţin detaliile "compoziţiei", dar ţin minte, ca mai ieri, energia momentului, emoţia care îmi pusese sângele în mişcare la gândul surprizei ce aveam să o producem bunicii şi mătuşii mele, primul şi cel mai entuziast public în faţa căruia aveam să joc vreodată. Împreună cu verişoara mea, am dansat, am cântat, am recitat, am făcut tot ce am crezut noi că se face când eşti pe scenă. Iluzia unei alte lumi în care te pierzi cu desăvârşire şi te dăruieşti unui ceva mai presus de tine - condiţia ludicului fiind îndeplinită sine qua non în copilărie - a rămas adânc implantată în memoria mea.

Astfel de momente de abandon total şi de credinţa în ceva deasupra noastră caut în joc, pe scenă.

Peste câţiva ani, la Roman, de unde sunt de loc, împreună cu o prietenă din copilărie, am repetat într-un mod mai elaborat experienţa. De data asta însă, am făcut nenumărate repetiţii - în sala blocului, la parter, în mare secret şi cu multe întreruperi, să nu ne vadă care cumva vecinii. Spectacolul consta într-un număr de dans. Coreografia ne aparţinea, iar muzica, producţie proprie şi live, era cântată tot de noi, în timp ce dansam. Nu am mai avut timp să scriem versurile, aşa încât coloana sonoră s-a redus la "na na na ..." desigur, în ritm şi cu nuanţe, cum auzisem noi pe la radio. Câţi ani să fi avut atunci? Vreo opt, poate. Am adunat toţi copiii de la bloc. Le-am tăiat bilete la intrarea în scară. Erau nişte hârtii pe care scrisesem noi numere, cum văzusem pe biletele de la cinema. Treptele au devenit atunci rânduri de scaune, iar casa scării, sală de spectacol.
Nu întâmplător ce se întâmplă pe scena se numeşte tot joc - jocul scenic, nu?

Care este cel mai dificil lucru de atins pe scenă?

Dincolo de munca de dinaintea fiecărui spectacol, care presupune analiza textului în detaliu, învăţarea replicilor până când devin automate, alcătuirea personajului cu ticurile, inhibiţiile, aspiraţiile lui, primează credinţa. Partea aceasta este cea mai dificilă, pentru că întotdeauna mintea vrea să preia controlul, să se asigure că are ea frâiele în mâini. Când intri pe scenă trebuie să îmblânzeşti teama, să te ridici deasupra ei; şi asta nu poţi face decât daca te concentrezi pe abandon total, îţi multiplici încrederea şi te laşi purtat de text, desigur, în limitele impuse de rol şi de regizor.

Fiecare reprezentaţie este precum o călătorie - unică, adică. Dacă mergi undeva de două ori, vei avea alte trăiri, alte gânduri, iar locul şi călătoria vor părea altfel. La fel se întâmpla cu fiecare spectacol. Când am jucat o lună în fiecare zi, fiecare reprezentaţie a fost unică în felul ei, pentru că şi publicul este mereu altul, cu o personalitate a lui aparte. În plus, procesul de menţinere a unei piese în stare proaspătă presupune a căuta să descoperi nuanţe în piesa până în ultima zi de spectacol. Asta am făcut şi tot cred că aş mai fi putut descoperi valente încă.. Nuanţele acestea se nasc din interacţiunea cu ceilalţi actori pe scenă, nu în bula personală. Cred că ceea ce este fascinant pentru spectator este nu atât să mă vadă pe mine, ci relaţiile şi dinamica dintre mine şi ceilalţi actori: ce se întâmplă realmente, nu cine este cine, în piesă.

Din păcate însă, unele spectacole excelează prin forma, şi mai puţin prin fond. Mulţi actori joacă în bule şi nu se deschid fără rezerve; sunt închistaţi în ceea ce cred că trebuie să facă şi le e teamă să se lase ei înşişi surprinşi de gesturi noi pe scenă. E un adevărat deliciu să vezi un actor care "se joacă" pe scenă. De multe ori, nici nu e evident lucrul ăsta, doar că spectatorul se simte parte din piesă, de parcă l-ar învălui lumea de pe scenă.

Ce semnifică scena pentru tine?

Libertate şi sinceritate deplină; eliberare de orice bariere mentale, inhibiţii şi convenţii, precum şi dedicare necondiţionată, trup şi suflet - şi asta nu este o figură de stil, pentru ca în joc, pe scenă sau în faţa camerei, intra şi trupul, nu doar emoţiile şi gândurile. Dacă un personaj pe care îl joci este opresat interior, atunci este vorba de bariera sau inhibiţia lui, şi de convenţia lumii de pe scenă, nu a ta, ca om. Şi de aici începe munca pe partea tehnică. Trebuie să ajungi să înţelegi în profunzime şi cu mare claritate prin ce trece personajul, pas-cu-pas şi apoi, să faci ca toate trăirile cerute de fiecare moment să devină reale, adică să le interiorizezi, să devină ale tale. Atunci apare senzaţia de unire cu personajul, care nu exista decât în mintea vizualizatorilor, fiind o simplă convenţie scriitoricească.

Îmi vine în minte imaginea contrabasului ca metaforă. Actorul are ca "instrument" propriul lui corp, propriile sentimente şi gânduri pe care le foloseşte ca un contrabasist care urmăreşte o partitură şi care nu poate greşi nicio notă. La fel, trebuie să ştii ce "coarda" să "zbârnăi" şi cu ce intensitate să o atingi în fiecare moment. Ca actor, te pui în slujba mesajului pe care îl are de transmis piesa. Asta este "partitura" pe care o "cânţi". Evident, regizorul te ajuta să dai nuanţele care fac reprezentaţia de azi diferită de toate celelalte de dinainte sau de după. E precum dirijorul pentru contrabasist.

Ca artist, fricile şi judecăţile inchizitoriale sunt reale piedici. Nu poţi să te dedici unui personaj cu totul, dacă omul din tine are idei preconcepute faţă de alegerile personajului în piesă. Procesul acesta de purificare este unul continuu, pentru că societatea ne îmbuibă de norme şi legi. Din copilărie ni se spune ce "e bine şi ce e rău" şi până nu ajungem să provocăm cu gândul toate judecăţile acestea preluate fără întrebări, nu ne găsim vocea interioară. E un lucru valabil pentru toţi, nu doar pentru actori.

În concluzie, pentru mine, scena şi filmul sunt un Tărâm al Tuturor Posibilităţilor, iar ceea ce se întâmplă pe scenă, viaţa ridicată la putere absolută. Dacă aţi observat, în piese totul se petrece cu viteză maximă; timpul se comprimă, iar povestea poate uneori să acopere o viaţă de om. Actorul are datoria să multiplice viaţa pe scenă cu 100, pentru a-l forţa pe spectator să iasă din amorţeala cotidianului şi a-l face să vibreze la scara individuală. Cea mai mare satisfacţie am avut-o atunci când în urma unui spectacol spectatori au venit în culise să ne împărtăşească efectul de catharsis pe care l-a avut piesa asupra lor. Nu exista o recompensă mai mare decât asta! Să ştii că ai ajutat un om să se elibereze de sentimente sau gânduri care îl împovărau.. Uneori spectatorii ajung să înţeleagă drama unor oameni apropiaţi lor, văzând un personaj care trece printr-o experienţă similară. Actorul poate să inspire spectatorul în a lua decizii curajoase, consecvente cu adevărul personal din viaţa lui.

Ca artist consider că este important să fii parte activă şi integrantă în societate, şi să transmiţi mesaje la care rezonezi ca om. Actorul nu este un simplu pion în mâinile unui regizor. Înainte de a se urca pe scenă sau de a accepta un rol într-un film, un actor are libertatea de a alege, de a decide dacă vrea să se implice într-un proiect sau nu. O dată acceptat, un rol trebuie umplut cu "fond" - sentimente, gânduri, frământări - şi îi trebuie dată o "formă" - care ţine de comportament şi mişcare - un personaj poate presupune un mers şontâc sau bâlbâiala, de exemplu.

A alege să fii actor este ca şi cum ai accepta să primeşti un dar. Meseria asta îmi dă ocazia să explorez mereu ceva. Un rol vine cu ceva nou şi prin urmare, creierul nu accesează mereu aceeaşi informaţie, e pus mereu la treabă. Îmi place mult aspectul acesta. Cred că moştenesc curiozitatea asta de la bunicul meu, care la 92 de ani vrea să înveţe engleza. E vorbitor de limba germană şi franceză, dar şi-a dorit dintotdeauna să poată vorbi şi engleză. Mă întreabă cum se pronunţă anumite cuvinte şi repetă cu răbdare până când prinde pronunţia. E un elev model, pentru ca totul vine din dorinţa lui de a învăţa, nu din a mea, de a împărtăşi. Curiozitatea lui mă încântă şi mă inspiră.

Care sunt proiectele la care lucrezi în prezent?

Am fost aleasă să joc un rol într-un film eşantion de 40 de minute, primul episod dintr-un nou serial ce ar putea fi produs de Channel 4. Joc rolul unei femei de afaceri, patroană a unei reviste de modă şi a unei agenţii de modeling, cu un drum al ei personal de parcurs. Din păcate, nu pot să divulg detalii legate de film, conform contractului de confidenţialitate semnat.

În rest, continui să merg la probe pentru roluri în filme, piese şi spoturi publicitare. Agenţia care mă reprezintă se numeşte AVAnti Productions & Management şi este condusă de Veronica Lazăr, cunoscută în România ca fiind asistenta regretatului Regizor Vlad Mugur.

Aproape în fiecare săptămână frecventez un Atelier de Improvizaţie, care mă menţine în formă pe partea asta a meseriei mele. Este esenţial să poţi să te transpui într-un scenariu rapid, la câteva instrucţiuni date de regizorii de casting. Din când în când, îmi revăd fostul profesor de actorie, Tom Radcliffe, la Actors' Temple - mai ales atunci când mă lovesc de vreun impediment în analiza de text sau în construirea personajului.

Pe viitor, urmează să fac un curs de echitaţie pentru film. Astfel de cursuri sunt organizate periodic de o agenţie specializată. Nu am mai luat lecţii de călărie de ceva vreme şi nici nu am mai ajuns pe la clubul de echitaţie în ultimul an. Iubesc - încă de când eram copil - caii, aşa că, asta nu ar fi decât un prilej de mare bucurie pentru mine.

Alte planuri? Un curs de limba rusă pe care îl voi începe în luna octombrie, pentru a-mi reîmprospăta cunoştinţele dobândite pe vremea când am locuit la Moscova. Recent am fost solicitată la un casting pentru un film regizat de Kenneth Branagh, în care mi s-a cerut să vorbesc în limba rusă, dată fiind asemănarea între mine şi actriţa care deja primise rolul principal, şi atunci am realizat că e nevoie de exerciţiu pentru a mă simţi iar în largul meu când am în faţă un text în limba rusă.

Ce îţi ocupa timpul când nu joci în film sau pe scenă?

Prietenii şi familia vin pe primul loc, aşa că, în măsura posibilităţilor, încerc să îi văd şi să le dedic timp şi atenţie. Îmi place mult să fiu în aer liber, sub copaci, în parc, aşa că, evadez în astfel de spaţii cât de mult pot. Împreună cu un grup de prieteni fac escapade în afara Londrei. Ultimele două au fost în Yorkshire, ţinutul surorilor Bronte şi în Snowdonia, Ţara Galilor. Amândouă au fost de neuitat, surse de hrană pentru ochi şi suflet, şi de aer curat pentru plămâni.

În rest, merg la cinema şi la teatru. Ultima piesă la care am ajuns a fost "39 Steps", la Teatrul Criterion, o comedie bazată pe filmul lui Alfred Hitchcock. O recomand tuturor. Este un adevărat tur de forţă pentru cei patru actori care joacă 139 de roluri şi o sursă excelentă de umor pentru spectatori - numai bun pentru a vă reîncărca bateriile!

Ce ţi-ai dori de acum încolo, pe plan profesional?

Roluri în filme de cinema, alături de actori dragi mie, precum Robert Duvall, Anne Marie Duff, Philip Seymour Hoffman, Hugh Jackman, Kate Blanchett şi de la noi, Victor Rebengiuc, Andrea Bibiri şi Marcel Iureş. În ceea ce priveşte regizorii, amintesc doar trei: Dustin Hoffman, pe care l-am văzut la premiera Bafta a filmului "Quartet" şi care regizează cu o uşurinţă debordantă, bazată fără doar şi poate pe experienţa de ani de zile de actorie; Mike Leigh, pe care îl admir pentru metodă unică de a regiza prin improvizaţii şi surpriză reală captată pe peliculă direct, fără repetiţii - ca în "Vera Drake", un film de excepţie; şi desigur, Darren Aronofsky, fata de care am un mare respect pentru complexitatea şi profunzimea rolurilor pe care le construieşte, ca cele jucate de Rachel Weisz şi de Hugh Jackman în "The Fountain", unul din filmele mele preferate.

Un gând pentru cititorii noştri?

Vă invit să veniţi la teatru, iar dacă nu reuşiţi, încercaţi să petreceţi cât mai mult timp în mijlocul copiilor. Jocul este important în viaţa noastră, indiferent de meseria pe care ne-am ales-o. Este esenţial să nu lăsăm necesităţile materiale să ne îndepărteze de partea jucăuşă din noi.

Ovidiu Lăpuşneanu (Gazeta de Romania, nr. 17, august 2013)

Recomanda-ne si cometeaza acest articol.

Tweet