Postarea asta se adresează, în principiu, minților înguste care m-au îndemnat să citesc măcar un număr al fabuloasei publicații Charlie Hebdo. Ălora care nu mai încap într-o lume în care libertatea de exprimare este îngrădită. Ălora care înțeleg prin asta că orice oligofren sau orice alienat mintal cu o oarecare influență mediatică poate vomita la infinit articolașe, poze sau opinii de căcat. Ălora care-ți aruncă-n față deja redundantul “Bă, au murit oameni pentru ca tu să te poți exprima liber!” Fapt cu care sunt perfect de acord. Doar că libertatea asta de expresie e și ea un fel de democrație prost înțeleasă. Unii refuză pur și simplu să înțeleagă că libertatea lor încetează acolo unde începe libertatea celorlalți.

Ați transformat Charlie Hebdo în centrul gazetăriei mondiale. Mai aveți puțin și îi beatificați pe cei zece apostoli ai cuvântului. Detașați-vă de cele întâmplate și spuneți-mi ce legătură are acea fițuică de prost gust cu jurnalismul.

O să vă ajut spicuind puțin din codul deontologic al jurnalistului:

“Jurnalistul este dator să nu discrimineze nici o persoană pe motive de rasă, etnie, religie, sex, vârstă, orientare sexuală ori dizabilităţi şi să nu instige la ură şi violenţă atunci când relatează fapte sau îşi exprimă opiniile”.

Ei bine, băieții de la Charlie Hebdo se cam abăteau de la cele de mai sus. Iată și câteva dintre numeroasele fotografii care o demonstrează:

Nu neg că e posibil ca eu și cei de la Charlie Hebdo să înțelegem diferit umorul. Sunt ortodoxă nepracticantă și mi-ar plăcea să cred că dacă pentru alegerea celor desemnate să îmbălsămeze și să ungă cu mir trupul Mântuitorului s-ar fi făcut o preselecție n-aș fi fost una dintre candidatele eligibile. Nu-s vreo mironosiță care-și acoperă urechile la auzul niciunui cuvânt din argoul românesc, ba chiar îmi place să vascularizez uneori obrăjorii doamnelor și domnișoarelor mai pudice. Dar genul ăsta de umor îmi e total străin. Nu înțeleg ce e atât de amuzant la o caricatură ce-i înfățișează pe Dumnezeu, Iisus și Sfântul Duh angajați într-un menage a trois.

E cât se poate de evident că aceste caricaturi nu vin să facă lumină într-o chestiune anume și nu ajută la elucidarea unei probleme ci doar la adâncirea unor prejudecăți legate de o rasă sau o religie. Valoarea jurnalistică a acestor caricaturi este 0. Defunctele publicații “Infractorul”, “Infractoarea” sau “Infractori de ambe sexe” ofereau, prin comparație, gazetărie de înaltă calitate.

“Informaţia trebuie delimitată clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri rezonabile în acest sens”.

Ori pârnaia asta de revistuță era plină de cugetările pseudo jurnaliștilor ce aveau grijă să cace săptămânal diverse articolașe xenofobe și ofensatoare. La adăpostul titulaturii de publicație satirică, Charlie Hebdo a reușit, de-a lungul vremii, să întindă la maximum nervii multora dintre victimele acestei bășcălii ieftine.

Nu se poate spune că atentatul ăsta a fost o surpriză totală, din moment ce sediul săptămânalului fusese incendiat în 2011, ca urmare a publicării unor caricaturi ce-l înfățișau pe profetul Mahomed. Încă de atunci directorul și caricaturistul revistei, Stephane Charbonnier, intrase în programul de protecție al poliției.

Firesc și inteligent ar fi fost să evite să presare sare pe o plagă deja terebrantă. Nu de alta, dar personal sunt sătulă de câte imagini cu jurnaliști decapitați de diverse grupări extremiste am văzut în ultimii ani. Să ignori avertismentele venite din partea unor indivizi despre care știi că au crescut cu pușca-n mână e cel puțin nesăbuit. Mai mult decât atât, temerarul Charbonnier a ținut acum doi ani să-și proclame public bărbăția declarând că preferă să moară în picioare decât să trăiască în genunchi. Răspunsul extremiștilor s-a lăsat așteptat, dar a venit într-un final: kiss-kiss, bang-bang! Facă-se voia ta, curajosule Charbonnier!

În goana după bani și popularitate acest Charbonnier a omis că prin continuarea acestor înțepături de prost gust nu se expune doar pe sine. Sigur că la nivel de discurs e simplu s-o arzi vitejește, abuzând de cuvinte mari. Dar eu sunt convinsă că nu s-a gândit nicio secundă că acele caricaturi penibile îi vor aduce moartea. Dacă ar fi luat în serios avertismentele anterioare cu siguranță că s-ar fi lipsit bucuros de mult trâmbițata sa libertate de expresie.

Așa că haideți să nu-l transformăm pe acest infatuat imprudent într-un martir jertfit pe altarul presei fără lesă. El se face la fel de vinovat de uciderea colegilor săi precum se fac cei doi radicali. Dacă cei din urmă sunt tributari unei educații extremiste și a unei vieți trăite în umbra marelui Allah, îndărătnicul și ireverențiosul Charbonnier este doar victima propriei sale nesăbuințe.

Cum spuneam și în titlu, parafrazând o celebră expresie: despre proști numai de bine. Dar chiar nu e cazul să transformăm moartea celor de la Charlie Hebdo într-un priveghi mondial. Să lăsăm președinții și prim-miniștrii diverselor state să se joace de-a diplomația și să încetăm să mai postăm pretutindeni dintr-un mimetism prostesc intens uzitatul mesaj “Je suis Charlie”. Știm cu toții că atâta vreme cât pe năsălie nu se află unul de-al nostru durerea nu e una reală. Charlie sunt, de fapt, familiile și prietenii celor uciși. Voi nu sunteți decât niște farisei cărora li se pare cool să-și proclame umanitatea și solidaritatea în spațiul virtual. Și să-i condamne virulent pe cei ce n-o fac.

Trăim în era atâtor Dumnezei. Fiecare dintre noi face ce știe mai bine: pe unii îi slăvim, pe alții îi hulim. Ne închinăm unora și ucidem în numele altora. Fiecare decide dacă și unde trage linie. Cei care au ucis sunt, înainte de a fi musulmani, oameni. Și au murit cu convingerea că faptele lor au fost salutare și salutate de Dumnezeul lor. Fiecare reacționează în conformitate cu principiile și educația sa. Și fiecare dintre noi este responsabil nu doar pentru fiecare dintre faptele sale, ci și pentru fiecare cuvânt rostit. “Cuvintele sunt preludiul faptelor”, după cum bine spunea un celebru dramaturg român. Da, titlul e dur, dar reflectă o realitate. Deznodământul atacului asupra redacției Charlie Hebdo e unul tragic, însă acei jurnaliști au fost, în mare măsură, artizanii propriului destin.

Acestea fiind spuse, toți retardații să se erijeze (din nou) în Charlie. Haideți cu noi injurii la adresa Ioanei și a mă-sii. Așa se călește omu’. Fără francofili închipuiți și mesaje galofile venite de la diverși bălălăi viața e pustiu.

Je suis la même Ioana.