Motto: „Măgarul pe măgar scarpină“.

Nu-mi place să vorbesc despre mine. Chiar şi numai pentru faptul că, în fiecare ceas, în zeci de mii de case ale românilor din ţară sau din diaspora sînt subiect de discuţie. În bine sau în rău. Acesta e riscul popularităţii. Dar, pînă şi cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai mei trebuie să recunoască un fapt: sînt cel mai vechi preşedinte de partid, iar acest partid are aceeaşi denumire şi aceeaşi doctrină, de la înfiinţare şi pînă acum.

Ion Iliescu nu mai e şef de partid, ci un fel de roată de rezervă, ceva onorific (sau, mai degrabă, soporific), iar formaţiunea lui a cunoscut, în 25 de ani, numeroase denumiri: FSN, FDSN, PDSR, PSD. Poate că or mai fi fost şi altele, dar cine să le mai ţină minte? Astăzi, hienele se bat pe hoitul acestei formaţiuni. Fiecare smulge cîte o ciosvîrtă, sau măcar un zgîrci. Mă uit la acest spectacol macabru şi am o satisfacţie: haita lui Iliescu e tot mai crunt bătută de Dumnezeu. Din multe şi binecuvîntate motive. 

Dar nici leşul PNL nu se simte prea bine. Alţi traseişti. Alţi veleitari. Şi ei îşi fac partide, fiindcă le dă brînci pofta de a conduce ceva, orice, nu contează. În îngîmfarea lui maladivă, pe fond alcoolic, Ludovic Orban crede că litera L, din PNL, vine de la el, Ludovic. 

De PDL nu pot spune nimic, avînd în vedere că nici un om serios n-a luat în seamă produsele minţii mahmure a lui Traian Băsescu. Ce-i aia: şi democrat, şi liberal? De ce s-or fi oprit aici? De ce n-au adăugat şi creştin, progresist, ecologist? Ar fi jucat pe toate tabelele şi deveneau membri, concomitent, ai tuturor familiilor politice europene. 

Ar mai fi UDMR-ul, dar aici se deschid două probleme: 1) Nu e partid, ci o aşa-zisă „uniune culturală"; 2) Din 1989 şi pînă azi a schimbat 3 şefi: Domokoş Geza, Marko Bela, Kelemen Hunor.

Trebuie să fie cineva orb, sau ticălos să nu vadă realitatea: poate că nu sînt cel mai bun, dar cel mai longeviv şi cel mai serios om politic sînt!
Iar fermitatea mea de a face lucruri durabile se vede şi în apariţia - cu mari sacrificii - de un sfert de veac a revistei „România Mare" - de asemenea, cel mai longeviv săptămînal din România acestor vremuri.

Privesc la televizor viermuiala de la acest început de an. S-a trezit şi maiorul SRI (acoperit) Sebastian Ghiţă că îşi face partid. Dacă va reuşi, acesta nu poate fi decît tot un partid-televizor, de factura PC - ANTENA şi PP-DD - OTV. Ce-i trebuie lui Ghiţă partid? Lui nu-i trebuie, dar i-a ordonat conducerea SRI. Efectul va fi nul, asta le-o spun, eu, tuturor aventurierilor care încearcă marea cu degetul.

Am spus-o şi mă văd nevoit să mă repet, deşi proştii n-au „organ" de receptare: pe vreme de criză, cînd populaţia e tot mai revoltată, tendinţa e să dispară partidele, nu să apară altele noi. Unde e partiduleţul clocit şi moşit de Pazvante Chiorul, PMP? Nu e. Nu mai e. Unde e grupusculul ejectat de trufia fanariotă a lui C.P. Tăriceanu, PLR? Claxonul fără maşină - adică a făcut zgomot, gălăgie, însă doar atît. Cine e atît de naiv să creadă că Geoană, Ghiţă şi alţii vor reuşi să impună noi formaţiuni? Cu ce mijloace? Prin heirupism? Prin racolări? Dar ce bază poţi să pui pe nişte traseişti de profesie? 

L-am lăsat la urmă, special, pe Aurelian Pavelescu. Lichea pînă la moarte! Fost membru al PD, care l-a făcut deputat, „ăla mic cu capul mare" a vagabondat o vreme, ca năuc, după care s-a pripăşit la PNŢCD. Căruia nu-i trebuie un sediu, ci un cavou. De ce? E mort din 1999 - de cînd i-a măcelărit pe mineri. Cine mai poate aduce la viaţă un asemenea stîrv politic? 

Un alt stîrv politic: Traian Băsescu! Care îşi caută partid, ca să revină pe prima scenă a vieţii publice. Şi l-a găsit, în persoana formaţiunii pe care o nenorocise în anii '90. „Asinus asinum fricat" - „Măgarul pe măgar scarpină" - spuneau romanii. Aşa şi cu Traian Băsescu şi PNŢCD: două epave, ca să mă exprim elegant, în limbaj marinăresc. 

Fondul problemei e altul: moartea partidelor politice. Toate combinaţiile posibile şi imposibile nu pot masca realitatea: partidele politice au murit în România. Ele abia îşi trăgeau sufletul şi în perioada interbelică, dar erau ţinute la fereastră de nişte mari personalităţi: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ionel I.C. Brătianu, Constantin Argetoianu, I.G. Duca ş.a. Astăzi, ţara nu mai are asemenea valori, care să dea viaţă unor doctrine şi să fie urmate de mulţimi de oameni. Chiar aşa: cine să-i urmeze pe Ghiţă şi pe Vanghelie? Care din ei ar fi Iorga şi care Brătianu? Lumea aceea, a caracterelor ferme, a idealurilor pentru care unii au mers pe front, iar alţii au fost torturaţi în puşcărie şi au fost ucişi - a dispărut. 

Trăim o epocă materialistă, de o sălbăticie care e abia la început. Niciodată, în Istoria României, banul n-a fost atît de puternic. Mai bine zis, atotputernic. Ce liberalism? Ce progresism? Ce social-democraţie? „Ochiul dracului“ să trăiască! Necazul cel mare al bogătaşilor făcuţi peste noapte şi prin furt este că, după încă vreo 2-3 crize sau şocuri financiar-economice, se vor prăbuşi ca nişte balegi în pulberea drumului. Nu mai vorbim de riscul ca ei să înfunde puşcăria, cum e Gigi Becali, care atîta s-a fîţîit de la un partid la altul şi atîta L-a mîniat pe Dumnezeu, prin comportamentul său duplicitar, încît a ajuns la Poarta Albă. Prevăd că Traian Băsescu va avea aceeaşi soartă, deşi americanii se încăpăţînează să-l facă prim-ministru (?!). Pasienţa asta demenţială s-ar putea să le iasă, desigur: dacă se va face un guvern la Jilava.

CORNELIU VADIM TUDOR
20 ianuarie 2015

Recomanda-ne si cometeaza acest articol.

Tweet