„Judecata de Apoi“ şi „Calea Veţii şi calea morţii“ în pictura Părintelui Arsenie Boca Scena „Dreptului Judecător” este reprezentată astfel: Mântuitorul Iisus Hristos se află pe scaunul de judecată, iar de o parte şi de alta sunt Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul. Icoana acesta se numeşte Deisis…

Dar cum ajungem noi la judecată? Şi mai ales, care e cea mai apropiată judecată? Pentru că sunt două judecăţi: judecata particulară şi judecata finală, obştească, de la sfârşitul veacurilor. Părintele a transpus, de fapt, scena „judecăţii particulare”. Şi a pornit de la începutul începutului! Când vrem să facem început de drum spre Hristos, noi trebuie să fim într-o stare de pocăinţă, trebuie să ne mărturisim nimicnicia noastră, să curăţim impurităţile care ne îngreuiază şi să mergem spre Hristos. Deci, prima scenă e scena Spovedaniei. Este o scenă vizionară; e ca şi cum ai visa lucrarea sfântă care se produce în actul Spovedaniei. Cel care se spovedeşte stă în genunchi în faţa Sfântului Altar, a iconostasului, şi citeşte o jalbă mare de păcate. Preotul îi dă binecuvântare şi pune mâinile pe capul lui, iar Hristos din icoana împărătească îi dă iertare păcatelor. Lucrarea aceasta, binecuvântarea lui Hristos, este împlinită de slujitorul lui Hristos, adică de înger - în uşile împărăteşti stă un înger care ia jalba, o primeşte şi şterge cu buretele toate păcatele mărturisite astfel încât jalba apare curată. Iată, jalba păcatelor devine curată şi ea este dusă, în planul al doilea, în balanţa Dreptului Judecător. Balanţa aceasta e ţinută de un deget, de o mână care ţine sufletele, mâna care ţine sânul lui Avraam. Dar sufletul este pus acolo, în faţa judecăţii, într-o întruchipare stranie, fiind înfâţişat speriat, îngrozit, pentru că în registrul următor este scena infernului, unde vedem că diavolii abia aşteaptă ca sufletul să iasă din trup şi să-1 prindă. Atâta timp cât sufletul mai este în trup, noi nu putem vedea duhurile; numai părinţii trăitori, cei care au ajuns la o viaţă înduhovnicită pot vedea duhurile. Deci, văzând lupta aceasta extraordinară, sufletul stă îngrozit. Deci apare balanţa. Demonii se prind de balanţa păcatelor să o tragă în jos, dar dacă jalba este curată, păcatele sunt uşoare, iar faptele, puţinele fapte bune, pe care le facem noi, trag în balanţă şi atunci, sufletul merge în rai. Iată o transpunere extraordinară a acestei lucrări spirituale, care e de fapt viaţa noastră. Dacă ar trebui să precizăm care sunt metodele câştigării vieţii veşnice, n-am putea să spunem altceva decât ceea ce am primit de la Botez, adică: curăţia, nevinovăţia prunciei, haina curată (pe care însă am întinat-o cu păcatele noastre). Deoarece Botezul nu se repetă, avem totuşi un al doilea „botez” - botezul lacrimilor - care ne dă posibilitatea să ne unim iarăşi cu Hristos, să ne împărtăşim cu Hristos. Luându-L pe Hristos în noi, trăind bucuria Învierii, noi, cei păcătoşi, suntem martorii Învierii, suntem cei care Îl propovăduim pe Hristos prin viaţa noastră.

Pictura Părintelui a fost o pictură vizionară! A creat ceva ce iese din canonul obişnuit, din rânduiala obişnuită; a creat nişte compoziţii. Noi suntem obişnuiţi să vedem numai scene clasice: sfinţi, portrete, medalioane de sfinţi, dar Părintele creează două scene mari: scena „Nunţii fiului de împărat” - o scenă care cuprinde multe taine în sine şi scena „Calea Vieţii şi calea morţii”. Fiul de împărat este Hristos Împăratul. Ca să ajungem la Nuntă, putem merge pe două căi (două căi ale Vieţii): prin calea obişnuită, a creştinului obişnuit şi prin mucenicie, calea cea mai grea, calea directă. Într-o parte se arată moartea creştinului, adică exact ce spunem noi la Sfânta Liturghie: să ne dea Dumnezeu sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neruşinat, în pace… Se arată acolo, în scenă, moartea unui călugăr evlavios. În partea cealaltă este mucenicia, calea cea mai grea, calea directă. Şi pentru ca Părintele să reprezinte calea muceniciei, este prezentată acolo scena mucenicilor care au murit în Sevastia. Interesantă este imaginea centrată pe o cunună primită din cer pentru cel de-al patruzecilea mucenic, care s-a lepădat, iar locul lui a fost preluat de un ostaş roman. Ostaşul roman văzând că cerul i-a încununat pe aceşti oameni aruncaţi în iezer, în gheaţă, s-a dezbrăcat şi i-a luat locul pentru a primi şi el cunună. Ca să ajungem la Nuntă trebuie să trecem prin Cartea Vieţii, pentru că la masa împăratului se află Cartea Vieţii, iar jos, pe faţa de masă, se află toate scenele istoriei mântuirii de la creaţie până la a doua venire, până la sfârşitul lumii.

Viaţa creştină e o viaţă de sfinţenie, e şansa de a gusta aici pe pământ bunătăţile care ni se vor da deplin în Împărăţia Cerurilor. Deci, Euharistia este, într- adevăr, şansa vieţii noastre. Cea mai apropiată de zbuciumul nostru, de viaţa noastră cotidiană este scena intitulată: Calea Vieţii şi calea morţii. În literatura bisericească au existat multe scrieri cu acest titlu: calea Vieţii e calea creştină şi calea morţii e calea iadului. Imaginaţi-vă un pătrat despărţit printr-o diagonală: partea de sus e calea Vieţii şi partea de jos e calea morţii. Calea Vieţii arată un urcuş, calea morţii e un coborâş spre infern. Calea Vieţii este deschisă de imaginea răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos. Se vorbeşte în Teologie de semnificaţia aceasta a răstignirii cu braţele întinse, ca semn al iubirii; Hristos, din iubire totală s-a dăruit pentru noi. Dar mâna dreaptă a lui Hristos este smulsă de pe cruce şi întinsă spre noi cu chemarea: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi …”. Iată ca există în permanenţă un apel al lui Dumnezeu către noi, există o chemare sfântă pe care noi trebuie să o ascultăm, să o auzim şi să o recepţionăm, dar şi să răspundem la ea. Dacă nu răspundem, deşi auzim, suntem surzi. Cum se poate ajunge la calea Vieţii? Se arată un model: deasupra ei, mult mai sus, apare chipul răstignirii unui călugăr. El este pe axa aceasta diagonală. El stă într-adevăr pe o temelie care e Hristos. Împrejurul călugărului sunt nişte demoni însă. Demonul e atât de urât şi atât de înverşunat…(înjură şi spune: „Ticălosule, dă-te jos de pe cruce! De ce te răstigneşti?”) pentru că această fiinţă umană stă răstignită cu două lumânări în mână, pe o cruce, fără să aibă piroanele bătute în mâini. Lumânările reprezintă dragostea şi smerenia pe care demonii nu o au. De aceea, demonii sunt înfuriaţi pe „călcarea voii” pe care o are călugărul. Dar, mai importantă pentru noi, mai sugestivă, este partea a doua - calea morţii. Nu ca să ne îngrozim, ci profilactic, să ne păzim. Sunt desenate acolo, deasupra, foarte multe globuri (19). Părintele le numea gogoşi sau minciuni ale diavolului şi pe fiecare dintre ele scrie câte ceva. Una care se potriveşte foarte bine tinerilor este la centru. Diavolul îi spune tânărului să nu se ducă acum la biserică, să nu se pocăiască acum, căci e tânăr, are timp atunci când va fi bătrân. Nu spune „Nu crede în Dumnezeu”. Astfel este cea mai abilă şi mai vicleană amăgire. Poţi să crezi în Dumnezeu, poţi să faci ce vrei, dar nu acum. Lasă că ai timp; acum du-te la discotecă, petreceţi de sărbători. O altă minciună a diavolului, care de fapt este o avertizare - chiar deasupra scrie: „Ziceţi că nu sunteţi răi? Aţi auzit vreodată ca un drac să-şi vândă fratele?”. Apoi iarăşi la îndemâna tinerilor: „Vând yoga, vând spiritism…”, toate aceste filosofii şi practici orientale care fac azi ravagii printre unii tineri, tineri care n-au ştiut ce-i metania, n-au cunoscut ce-i rugăciunea, căci metania-i mai mult decât un exerciţiu yoga, mai mult decât o lucrare din aceasta de concentrare.

Trăirea în Hristos, concentrarea în rugăciune, îţi oferă într-adevăr şansa eliberării tale. Sunt foarte multe din aceste gogoşi, din aceste minciuni, din aceste ispite cărora trebuie să le facem faţă. Jos, în schimb, iarăşi vizionar, Părintele a pus doi dintre cei care au pus temelia acestui sistem diabolic, de a guverna fără Dumnezeu, de a face iubirea fără Dumnezeu. Sistemul comunist nu a fost altul decât altruism fără Dumnezeu, adică fac bine numai eu; eu vreau să fiu cel care împărtăşesc dreptatea. A fost înlocuirea lui Dumnezeu cu omul şi omul acela a devenit dictator. Sunt puşi doi în costum de proletar, fără nume; nu le-a scris numele pentru că era în mare pericol; biserica putea fi dărâmată. Au fost Nietzsche şi Renan? I-a trecut acolo şi pe marii teologi. Mai sunt şi alţii care pot fi descifraţi într-o luptă. Infernul e reprezentat ca un război. Cu mitraliere care mai de care mai sofisticate, iar jos scrie că într-adevăr aşa se va distruge pământul. Omul va distruge pământul prin lucrarea aceasta pe care o va face diavolul. { Alte „gogoşi” (şoapte ale diavolilor): - Citiţi Biblia cum vă taie capul că şi noi o ştim pe dinafară şi “sfinţi” în fantezie vă vom face! - Nu vă mai trebuie minte, vă teleghidăm noi la toate nebuniile. - Veniţi la noi, căci vă dăm aşa o libertate încât vă puteti şi sinucide! - Nu este diavol, nu este suflet, nu este Dumnezeu, totul este biochimie. - Ştiinţa are ultimul cuvânt. - Adevărul? Stafia filozofilor. In vino veritas. - Totul e minciună şi minciuna este adevărul. - [Ereticul Arie]: Hristos este făptură. - [Bultmann]: Iar eu cu Bâlă 1-am demitizat. -[Renan şi Nietzsche]: Ţi-am spus: fii pe pace. Oamenii L-au creat pe Dumnezeu. Iar eu L-am omorât. Eu sunt marea vieţii. Veniţi la mine, că pe toţi vă înec; altfel la ce mai trăiţi. - Aici pe pământ e “raiul” şi iadul. Dracul deschide uşile “raiului”… şi porţile balamucului. - De fricoşi ce sunteţi vă rugaţi şi lui Dumnezeu, dar ştiţi că în inima smeritului şade dracu greceşte, aşa că nu vă stricaţi nici cu noi! - Vindem yoga, teozofie, spiritism, magie, cultul lui satan. Eu sunt Wotan, Mamona, Priap. Cei ce mă urmaţi sunteţi ai mei. - Onirismul, artele absurdului, cu frumuseţea luaţi-o după noi… urâtelor! [femeile desfrânate, mândre]. - Eului, care-i dumnezeul omului, numai lui să i te închini. Gogoşile se termină cu concluzia la care trebuie ca omul să ia aminte: „Fărădelegile atrag pustiirea pe pământ”} Ca îndemn pentru tineri, vreau să spun să nu vă opriţi la jumătatea drumului. Aţi primit Botezul, Mirungerea şi Euharistia, aţi ajuns odată până la poarta Raiului, dar prin păcatele făcute v-aţi îndepărtat de poarta Raiului. Încercaţi mereu să bateţi la această poartă, încercaţi să trăiţi Sfânta Liturghie împreună cu Hristos şi atunci Treimea împlinită prin Împărtăşanie vă va da tot ceea ce aveţi nevoie, căci dacă-L avem pe Hristos, nu ne mai trebuie altceva. Să vă adune la biserică nu dorinţa de a vă ajuta Dumnezeu la examene etc., ci să ne aducă pe noi la biserică foamea şi setea după Hristos!

Calea Vieţii este chemarea lui Hristos. Hristos vine şi spune: ,,Veniţi la Mine”, iar în scena respectivă este arătat răspunsul pe care-1 dă omul. În privinţa aceasta este luată ca model chemarea la nuntă. Au fost mulţi invitaţi şi au început să se scuze: unul că „Mi -am luat boi şi nu pot să vin”, altul că „Mi-am luat ţarină şi mă duc s-o văd”, altul şi-a luat soţie… Dacă încercăm să pătrundem mai adânc, e ceva vizionar acolo: un fotoliu care are în faţa lui un aparat: ,,videotelefon” - poţi vorbi cu cineva la telefon şi să vezi persoana respectivă. Deasupra sunt nişte antene mari parabolice. Deci, răspunsul omului este că nu are timp, e prea ocupat. Acesta e răspunsul pe care-1 dăm noi, sugerat în imagine. S-a gândit părintele şi la posibilitatea aceasta a transmiterii, a primirii bisericii în casa ta! Auzi la radio, vezi la televizor toată Sfânta Liturghie … Dar sacrul nu se transmite prin imagini. (Preot Profesor Liviu Streza, Sibiu, 1992 - acum PS. Laurenţiu Streza)

Fostul mitropolit Nicolae Bălan 1-a trimis cu bursă la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, unde a făcut studii deosebite cu profesorul Costin Petrescu. Acesta i-a încredinţat pictarea scenei cu Mihai Viteazul, la Ateneul Român. Cine vrea să se convingă că în urma acestor studii, Părintele Arsenie n-a pus în fresca de pe pereţii bisericilor la care a pictat doar scene şi compoziţii creştine remarcabile, ci a sesizat, în linii şi culori, adevăruri vii şi luminoase ale vieţii harice, cum puţine s-au realizat la noi, acela n -are decât să cerceteze pictura bisericească din Drăgănescu (Ilfov), ca să nu mai vorbim atâtea lucrări de coloristică şi de modelaj cunoscute atât la Sâmbăta, cât şi la Prislop. Nu trebuie uitate nici copertele minunate ale primelor patru volume ale Filocaliei şi ale Vieţii în Hristos. (Pr. Prof Teodor Bodogae - în “Telegraful român”, nr. 2-4, 1990)

Îmi aduc aminte că odată, la Drăgănescu, am avut deosebita plăcere să-i fiu Părintelui ucenic de o zi, dându-i la mână pensulele şi culorile. Într-o pauză de lucru, am coborât de pe schelă şi am început să mergem prin biserică, pe lângă pereţii deja pictaţi ai naosului. Părintele Arsenie îmi explica semnificaţia fiecărei scene. Pe peretele din stânga, în interior, era gura de foc a iadului în care alunecau păcătoşi de tot felul, printre care şi un teolog occidental, Bultmann, pe atunci în mare vogă în Occident, teolog care susţinea că a demitizat Biblia. Semnificativ este faptul că Învierea Mântuitorului stă aşezată imediat lângă scena iadului, în directia spre altar. Trupul (transpar ent) al lui Iisus înviat depăşeşte pictural toate canoanele erminiilor tradiţionale. Ne-am despărţit cu gândul şi cu promisiunea de a ne mai revedea. De două ori am mai mers la Drăgănescu, o dată prin 1982- 1983, şi o dată cu un mesaj din partea Î.P.S Mitropolit Antonie Plămădeală, care dorea să-1 găzduiască pe Părintele la Sibiu. Însă, nu 1-am mai văzut în viaţa aceasta pământească. Se retrăsese în întregime din lume. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)

M-am dus la Părintele Arsenie, la Drăgănescu şi i-am cerut o explicaţie la o pictură din partea stângă, de la intrare, pictură care se numeşte “Calea contemplaţiei şi a nevoinţelor cu dreaptă socoteală”. Dânsul mi-a răspuns: „Mă, măcar de m-ar întreba mulţi de asta” şi, arătându-mi pictura, a zis: “Dacă ţii aceste două făclii ridicate în sus - dragostea şi smerenia, te mântuieşti”. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)

La înmormântarea Părintelui Arsenie, părintele Bunescu a spus în predică: „Doctor nu ai fost, dar veneau doctorii să-ţi ceară indicaţii; inginer nu ai fost, dar veneau inginerii să le dai indicaţii. Pictura pe care ai făcut-o la Drăgănescu o să fie unică în lume”. A scris acolo (pe pictura de la Drăgănescu): „Nu va avea omul pace pe pământ, câtă vreme nu va avea pace cu Dumnezeu”. Un suflet - pe care 1-a pictat acolo - mergea înspre Rai şi i-a ieşit Satana înainte şi i-a zis: „Nu veţi intra în Împărăţia în care n-aţi trăit de pe pământ”. (Nicolae Streza, Făgăraş) (VA URMA)