Prin 1944, sub cele mai îndârjite bombardamente americane, Bucureştiul petrecea la fel ca îh anii nebuni rămaşi în urmă cu două decenii. Mâncarea era ieftină, hotelurile primitoare iar grădinile de vară, Raşca, Oteteleşanu şi Cărăbuş, dar şi Bordeiul, încă de pe atunci aşezat la marginea Herăstrăului, răspândeau până în mahalalele mărginaşe mirosul de patricieni la grătar şi sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone. Pe Calea Victoriei intrau şi ieşeau din umbra enormă a Palatului Telefoanelor atât automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibiţiei şi a lui Eliot Ness, cât şi trăsuri, aşa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau să care lumea bogată a oraşului la Şosea. Distracţiile erau peste tot la-nde-mână. La Operetă cânta încă Leonard, circul Si-doli (fără bătrânul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu în urmă, dar cu cele două fiice ale lui împământenite aici şi măritate cu mari financiari evrei) se lăuda, după ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, şi cu douăzeci şi patru de cai împodobiţi cum nu se mai văzuse până atunci, iar şantanurile atrăgeau o clientelă veselă şi petrecăreaţă, între care distingeai nu rareori ofiţeri germani însoţiţi de femei de lux, femei fără oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe întreţinute de unul sau de altul, dar destule şi dintre cele care nu se jenau să-şi afişeze tariful pe uşa lor din hotelul în care primeau muşteriii. Una dintre acestea era Zaraza, şi povestea ei m-a emoţionat întotdeauna nu prin ciudăţenia ei nemaivăzută, cât prin faptul că e adevărată. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume ţigănesc tradiţional. El înseamnă Minunata. Femeia foarte tânără ce-şi făcuse intrarea, în seara fatală când a început totul, în localul Vulpea Roşie de pe Şelari, la braţul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era într-adevăr ţigancă, avea faţa aspră, buzele ca de bărbat senzual şi părul atât de negru şi de lucios, încât de bună seamă că fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri şi pantofi de asemenea cu stras-suri sclipitoare pe catarame. Grupul tăbărî la o masă rezervată, se ceru şampanie, se făcură glume, se râse nepoliticos de tare. Pe mica scenă de cabaret dansă o femeie grasă cu un şarpe letargic. Urmă un număr cu porumbei dresaţi. In fine, apăru, abia văzut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebuneşti îl însoţiră. [youtube]http://www.youtube.com/watch?v=IS2qE_yu15k[/youtube] Probabil că acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult în ziua de azi. Unii-şi mai amintesc de cântecele lui, dar mai degrabă ca să râdă de vocea nazalizată care ieşea din patefoanele cu înregistrări extrem de proaste. Pe vremuri, ca să înregistreze un cântec, cântăreţul trebuia să-şi vâre capul într-un fel de goarnă de alamă, care-i altera complet vocea. La rândul lor, plăcile „Pathe", chiar şi cele de calitate, înregistrate sub sigla „His Maşter's Voice", erau de ebonită şi, cu vremea, se fisurau, îmbătrâneau, iar acul de fier grosolan le zgâria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atât de neobişnuite, au o linie sonoră atât de originală şi de mişcătoare şi cuvinte de un kitsch atât de înduioşător, încât eu, cel puţin, le-am iubit de la prima ascultare. Puţini mai ştiu că autorul Zarazei, al Ramonei şi al neuitatului, deşi uitat, Aprinde o ţigară a fost Gardel al nostru, atât prin muzica lui, cât şi prin viaţa romanescă pe care a dus-o. La Vulpea roşie toată lumea venea pentru Cristian Vasile, aşa cum Zavaidoc, altă glorie a momentului, făcea să prospere îngeraşul, faimosul local al Vioricăi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borilă. Le plătea ca să-l protejeze. Cristian Vasile îşi dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţii Grigore. De mai multe ori guriştii se-ntâlni-seră, însoţiţi de malacii lor, şi scoseseră cuţitele. Povestea mea începe însă într-un moment de armistiţiu. In acea seară bărbatul în smoking alb, mult prea şic pentru înfăţişarea lui de docher dat cu briantină, începu cu un cântec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l ştia, aşa că-i sorbi vorbele în tăcere. Nu, vocea sa nu era metalică. Era o voce de bărbat întreg, ţi-l puteai imagina cântând pe Humphrey Bogart. Doar textul era uşor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecător cu vocea prea aspră, gravă şi reţinută: Ţi-aduci aminte Ce dulci cuvinte Ne trimeteam în scrisori? Odinioară Pe dinafară Le ştiam uneori. Scăldate-n lacrimi noi le citeam Şi-apoi le sărutam. Visul se curmă Şi-n cea din urmă Eu nu ştiu ce să-ţi mai scriu... Când mama mă alinta, în copilărie, nu mă impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale şi cuvenite. Nu voi uita însă niciodată cum mi-a spus tata de două sau trei ori „puişor", căci tata a fost întotdeauna aspru cu mine şi uneori de-a dreptul rău. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune că bruta în smoking putea da atâta duioşie virilă refrenului: Ce vrei să-ţi scriu Acuma, când ne despărţim? E prea târziu, Noi nu ne mai iubim. Cuvinte dragi de-amor Le-am tot rostit la timpul lor. Atât le-am repetat... Ne-am înşelat... Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi dârmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată. Cântăreţul mai zise două cântece vechi şi se retrase. Ţiganca stătu jumătate de ceas ca pe ace şi ieşi după el. Intră în odaia improvizată a artiştilor, unde dădu peste îmblânzitoarea de şerpi despuiată pe jumătate, gâdilată de dresorul de porumbei şi râzând vulgar. Cristian Vasile era la o cârciumă din preajmă. Nu mânca niciodată în localul unde cânta. îl găsi la cârciumă, stând la o masă, singur, cu un pahar de absint. I se aşeză în faţă. Băură împreună, vorbiră ore-n şir (ce-şi spuseseră nu vom şti niciodată), se apucară de mână, ascultară înlănţuiţi vioara arsă a unui ţigan bătrân şi, adânc în noapte, plecară amândoi, în noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea să rămână încă aproape doi ani de zile, fără vreo trădare şi fără măcar un gând la altul. La rândul lui, cântăreţul nu mai ieşea nicăieri fără „nebuna lui adorată", cum o numea mereu. Faimosul cântec care o imortalizează se născu după vreo jumătate de an de trai zi şi noapte-mpreună, şi are versuri cum nu se mai scriseseră pe malul Dâmboviţei: Când apari, senorita, în parc pe-nserat Cu, în juru-ţi, petale de crin, Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat Şi ai trupul de şarpe felin. Gura ta e-un poem de nebune dorinii, Sânii tăi un tezaur sublim. Eşti un demon din vis care tulburi şi minţi Dar ai zâmbetul de heruvim. A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasi-le, care 1-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marlen a Bucureştilor. Se cânta în berării şi-n adăposturile antiaeriene şi o cântau soldaţii în tranşee. Iar fermecătoarea ţigancă devenise la fel de cunoscută ca şi celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lăsa de dorit un pic când cânta la Grandi-flora (căci se apucase şi ea de lucrativa meserie): — Of! Leliţă cârciumăreasă, N-ai o fată mai frumoasă Să mă servească la masă? — Ba mai bine servesc eu, C-aifost şanticlerul meu. Doi ani de vis trecură ca-n vis, şi de-aici începe partea sumbră şi incredibilă, totuşi cu totul şi cu totul adevărată, a povestirii mele. După cum se ştie, artiştii faimoşi din acea vreme — dacă nu şi cei de azi, şi n-ar trebui să ne-ndoim dacă ne gândim la rapperi şi la Pavarotti — erau siliţi să lucreze mână-n mână cu mardeiaşii oraşului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor şi bordelurilor. Un cântăreţ vestit nu era pentru ei mai mult decât o prostituată căreia-i luau bună parte din agoniseală. Smul-gându-şi perii de disperare în faţa rivalului său prodigios, Zavaidoc încercă mai întâi să-l învingă cu mijloace nobile. Pierdu nopţi întregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, încercând să mai facă vreun cântec de succes. Pradă unei dezolante lipse de inspiraţie, fură o melodie de la Sinatra şi fu prins. Când mai ieşea pe scenă, avea acum parte mai mult de cotcodăceli şi fluierături. Atunci apelă la Borilă de la Bariera Vergului. Tâlharul, cu un canin de aur şi înţolit cu vestă cadrilată cum nu mai dădea voie nimănui să poarte, îl ascultă şi-i explică sfătos că nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place şi mie cum îi zice şi-ar fi păcat de Dumnezeu." Şi banditul, făcându-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu şi el să fredoneze Zara-za. Ideea-i veni tocmai pe când murmura, cu ochii pe jumătate închişi de plăcere, cântecul fatal. A doua zi după Sf. Dumitru, Zaraza ieşi, după obicei, pe-nserate, să-i ia tutun iubitului ei de la chioşcul din colţ. Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de economii, se lăsase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al cămia femeia nu-şi dădu seama că din invalidul care vindea acolo nu mai rămăsese decât cârja, ţinută acum sub braţ de un om al lui Borilă deghizat. Cum apăru Zaraza, cu un şal de Indii la gât, matahala lepădă cârja şi, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe femeie. O privi în ochi rânjind, o muşcă sălbatic de buzele învineţite şi, parcă din aceeaşi mişcare, îi reteză beregata cu şişul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmboviţei, unde i se şterseră urmele. O găsiră în zori, cu rochia muiată în sânge, şi cântăreţul, care deja răscolise oraşul toată noaptea, după ea, fu imediat anunţat. La comisariat, povestea mai târziu poliţistul de gardă din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Când îi dădură drumul, se duse ţintă în prima cârciumă şi bău până nu mai ştiu de el. Timp de câţiva ani mai apoi li se arăta muşteriilor locul de unde cântăreţul muşcase din masă. Zaraza fu arsă la Crematoriul învierea, care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu şi Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, măreţul dric de abanos sculptat, tras de cai mascaţi, vădea prin geamurile de cristal o frumuseţe de femeie cu ochii deschişi, căci pleoapele cu gene lungi nu voiseră să coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenuşa fetei umplu o urnă ce avea ca toarte doi îngeri de fier forjat. Nu trecură nici două zile şi urna a fost (urată din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colecţia de ziare din acea perioadă ca să mă conving de realitatea acestei poveşti. Am găsit titluri cu litere de-o şchioapă în gazetele vremii anunţând furtul urnei. Ceea ce nu s-a ştiut însă niciodată, ceea ce am aflat doar eu, printr-o întâmplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau să fac din asta cine ştie ce enigmă. Fireşte, după cum bănuiaţi, hoţul n-a iost altul decât Cristian Vasile, cântăreţul, care îşi învinsese, înnebunit de dragoste şi disperare, vechea lui teamă de strigoi. Intrase-n miez de noapte pe o ferestruică a crematoriului, păşise pe dalele umede, se-mpiedi-case de căruciorul cu care se împingeau morţii în cuptor şi, sub sinistra boltă de malachită sculptată, pipăise zeci de urne frumos aliniate ca să dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strânsese la piept şi-şi apăsase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasă, cântăreţul aşeză urna pe-un gheridon din colţul odăii şi, chiar din dimineaţa următoare, începu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fără-ndoială sminteala. Mi-e greu până şi să pun pe hârtie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totuşi cât se poate de simplu: în fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţă din cenuşa Zarazei. Când ultimele urme de cenuşă de pe pereţii urnei au fost înghiţite, cântăreţul şi-a turnat terebentină pe gât, dar n-a reuşit să moară. N-a făcut decât să-şi ardă coardele vocale, terminând cu cântatul pentru totdeauna. A dispărut cu totul şi din Bu-cureştiul real, şi din celălalt Bucureşti, fantomatic şi ceţos, din memoria oamenilor. Unchiul meu dinspre mamă, care este actor, făcea un turneu cu trupa lui când l-a întâlnit prin l959 la Piatra-Neamţ. A găsit acolo, pe post de maşinist (trăgea în fiecare seară cortina), un bătrân cu aspect de boschetar, căruia teatrul îi dădea, de milă, o pâine. Cineva i-a spus că era Cristian Vasile şi că fusese faimos la vremea lui. I s-a şi fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat bătrânului o cinzeacă şi acesta, gâjâind în şoaptă, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pân-acum povestea pe hârtie. O fac eu, în cele din urmă, deplin conştient de faptul că nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al Zarazei: Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza, Cine te-a iubit, Câţi au plâns nebuni pentru tine Şi câţi au murit. Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza, Să mă-mbătezi mereu, De a ta sărutare, Zaraza, Vreau să mor şi eu...

< Prev