Cineva a spus că problema evreiască nu va putea fi soluţionară favorabil pentru evrei decît de un Stat Naţional. Afirmaţia aceasta e mai puţin paradoxală decît pare la prima vedere. Un Stat Naţional nu suferă de nici un complex de inferioritate. Un Stat Naţional ar trebui să reprezinte un popor consolidat, o naţiune bine crescută. Complexele de inferioritate - printre care se numără şi anumite aspecte ale problemei evreieşti - sînt provocate, mai ales, de "crizele de creştere". O naţiune trece prin asemenea crize de creştere, aşa cum trece şi un individ. Complexele de inferioritate, însă, ar putea rămîne aşa cum rămîn şi individului, după anumite crize de creştere. Am putea, adică, să ne trezim o dată cu această gravă obsesie: că noi, românii, sîntem un popor slab, inferior, care trebuie ajutat, susţinut de fel de fel de legi etc. Asemenea obsesii, numite complexe de inferioritate, se cunosc destule din Istorie; bunăoară, indienii sau evreii. Aceştia din urmă, pe bună dreptate, suferă cele mai tragice complexe de inferioritate. Fiecare cunoaşte, din propria-i experienţă, cît de sensibili sînt evreii adevăraţi, cît de orgolioşi, de intransigenţi (intransigenţa aceasta iudaică, atît de frumoasă în realizările spirituale, este în viaţa de toate zilele o manifestare a complexelor de inferioritate; un om cu adevărat puternic şi sigur pe sine nu e intransigent). Ştiţi cît e de greu să fii obiectiv faţă de un evreu inteligent. Omul suferă la orice aluzie, la orice bănuială; i se pare mereu că se află în faţa unui antisemit şi se arată întotdeauna pregătit pentru o nouă persecuţie. Astfel e făcută istoria neamului lui Israelă, şi aşa funcţionează spiritul defensiv iudaic. Trebuie să privim lucrurile aşa cum sînt. Complexele de inferioritate iudaice au fost provocate mai ales de istoria lumii creştine. Nu înţeleg, însă, de ce trebuie să ne grăbim să avem şi noi complexele noastre de inferioritate. Nu ne sileşte nimeni la asta. Statul românesc e un stat tînăr, şi încrederea în el însuşi a fost pînă acum nezdruncinată. Atît de nezdruncinată încît am făcut războiul convinşi că românul are 7 inimi în pieptu-i de aramă. S-au găsit deştepţi care au glumit cu haz pe această încredere oarbă în destinul nostru. Dar nu e lucru de glumă. Românul crede în el însuşi; România crede în misiunea ei istorică. Asta e o tărie pe care nimeni nu ne-o poate lua. Viaţa politică, ororile politicii noastre se ţes pe deasupra rosturilor autentic româneşti. România politică e o ţară slabă şi slăbită. România adevărată, istorică, n-are nimic de-a face cu aceste slăbiciuni. Ea "este"; înainte de toate "este". Nici un duşman, nici o înfrîngere nu va putea suprima certitudinea aceasta în propria noastră existenţă şi misiune istorică. Nu sîntem intransigenţi, pentru că nu ne simţim inferiorii. Toleranţa noastră "proverbială" este o tărie, nu o slăbiciune. Toleranţa se numea pe vremuri, în timpul barbailor şi al descălecătorilor, putere de asimilare. Nici o ţară din Europa nu a asimilat cu mai multă frenezie elemente etnice eterogene, cum am asimilat noi, de la 600 după Christos pînă la sfîrşitul Secolului XIX. Într-altă ţară, amestecul acesta de rase şi neamuri ar fi creat un popor cenuşiu. La noi, rezultatul a fost Poporul Românesc. Aceasta e o mîndrie pe care nu ştiu dacă o pot avea multe ţări. Energia latentă a românismului - de a asimila, de a configura, de a crea forme specifice - a fost pusă la încercare 13 veacuri. Nu înţeleg de ce ne-am îndoi de ea tocmai acum. Nu am obosit încă. Dimpotrivă, toate semnele arată spre noi. Cine vrea să se asimileze, e bine venit. Cine nu, e liber să-şi păstreze nevoile şi neamul. Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde e primejdia? Că sînt minoritari prea mulţi la posturile de comandă? Îi vom scoate prin concurenţă, prin propriile noastre forţe, prin legi de administraţie la nevoie - dar de aici şi pînă la primejduirea "românismului" mai e cale lungă. Cum am putea noi crede că un neam ofensiv şi creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gîndul acesta e umilitor, numai ideea că trebuie să luăm "măsuri de pază". Nu-şi dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispreţuirea oricăror măsuri de pază? Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic. Şi istoric, nu ne poate fi teamă de nimic. Atît timp cît energiile creatoare româneşti n-au secat, nu ne pasă. Evreii au dreptul să se agite, pentru că destinul lor e să-şi demonstreze existenţa prin cele mai tragice eforturi omeneşti. Ei se pot considera persecutaţi, pentru că asta îi ajută să supravieţuiască. Noi nu avem nevoie de stimulente ca să supravieţuim. Noi nu avem nevoie de intransigenţă şi intoleranţă, vicii străine structurii noastre. "Românismul" n-are nici un rost creator în politică. El există în istorie, şi asta e de ajuns. MIRCEA ELIADE 5 mai 1935

< Prev		Next >