Cînd am văzut eu, prima oară, o emisiune de televiziune? Îmi amintesc că în 1958, în casa unui vecin. Era o transmisie, în direct, a piesei „Copacii mor în picioare”. Priveam fascinat. Mintea mea de copil încerca să înţeleagă miracolul. Nu l-am înţeles atunci, aşa cum nu-l înţeleg nici acum. Mult maitîrziu, am găsit o maximă a unui american: „Televiziunea e făcută să apari la ea, nu să te uiţi la ea”. Iar un altul scria: „Televiziunea e chewing-gum pentru ochi”. Mestecăm gumă cu pleoapele, cum ar veni. Şi cu cît mestecăm mai mult, cu atît ne ambalăm, şi continuăm, pînă la saturaţie. În imensa lor majoritate, cei mai mari oameni din Istorie nici nu s-au uitat, nici nu au apărut la televizor. Ei îşi vedeau chipul doar în oglindă, sau în apă, ori într-o baltă de sînge. 

Năucitoarea invenţie a apărut abia în Secolul XX, cînd Diavolul s-a gîndit să ne facă nouă, oamenilor, radiografii. Fiindcă asta e televizorul: un aparat cu care Ucigă-l toaca priveşte în adîncul nostru şi ne face radiografii. Cu alte cuvinte, avem – noi – impresia că ne uităm la televizor. În realitate, el se uită la noi. Şi vede cît de nătărăi sîntem. În decembrie 1989, românii au dat un examen catastrofal: atîta s-au holbat la aparatul respectiv, atîta au înghiţit, pe nemestecate, gogoşile toxice ale „teroriştilor”, „otrăvirii apelor”, „robinetelor de aur” şi „comunismului care a scos sufletul din noi” încît bandele de borfaşi care defilau pe scena publică au scos mîna, prin televizor, şi i-au buzănărit pe amărîţii ăştia. Românii se uitau – iar hoţii îi buzunăreau. Cam la asta se reduce acel transfer, din blestematul decembrie 1989. „Te uită cum ninge decembre/ Şi ţara cum cade pe spate/ Ce faună nenorocită/ A pus stăpînire pe toate.// Eu nu mă mai duc azi acasă/ Căci casa mi-a luat-o Mafia/ Mi-a luat toată ţara, de altfel/ E-un tembelizor România!”. 

Ei, bine, cum ar fi scris, astăzi, sociologul Dimitrie Drăghicescu în lucrarea „Din psihologia Poporului Român”? Aceasta a apărut în 1907. Dar dacă apărea după 100 de ani, în 2007? Cîte pagini ar fi fost consacrate efectului devastator pe care televiziunea îl are asupra acestui popor? Mai rămînea loc şi pentru altceva? Nu cred. Din decembrie 1989 şi pînă azi, românii nu şi-au mai dezlipit ochii de ecran.

România e ţara în care, dacă nu apari la televizor, NU exişti. Tot aşa şi cu partidele politice. Fără televiziune, ele sînt moarte. Încercaţi să scoateţi televizorul din priză, cîteva zile. Adio Ponta, Dragnea, Tăriceanu, Monica Macovei, Vasile Blaga! Adio Traian Băsescu şi sondaje de opinie mincinoase! Totul există numai la televizor. Iar oamenii, privind, zi şi noapte, la televizor, dau consistenţă acestori aburi. E cel mai năucitor caz de lumi paralele: o ţară reală, care pluteşte în derivă – şi o ţară a baloanelor de săpun, adică a partidelor, a politicienilor şi a analiştilor care dispar în clipa în care dispar televizoarele. Pentru că partidele astea, politicienii şi analiştii nu fac altceva decît să taie frunză la cîini, în faţa naţiunii şi (atunci cînd nu-i vede nimeni) să fure. Repet: sînt două lucruri paralele. Care, cînd intră în coliziune, ies scîntei. Adică huiduieli şi chiar încăierări, în Piaţa Universităţii, la Ţebea, pe Muntele Găina etc. 

Mă văd nevoit să repet ceea ce am scris acum cîteva zile: ura împotriva acestor paraziţi fierbe, dă în clocot. Eu merg printre oameni, fără nici o gardă. Aud ce vorbesc ei, le răspund la întrebări. Tata Glonţu’, asta e soluţia propusă de marea majoritate a oamenilor, după 25 de ani de batjocură. Unii chiar mă roagă aşa: 

„Domn’ Vadim, cînd ajungeţi la Putere, mă lăsaţi pe mine să conduc plutonul de execuţie?”. Ce să răspunzi la aşa ceva? Eu nu-s capabil să omor nici o gîză, darmite un om. Dar cetăţenii simpli ai acestei ţări au o altă părere, după atîţia ani de sărăcie şi umilinţă: i-ar împuşca pe toţi cei care au distrus ţara. Unii se roagă să vină războiul mai repede, fiindcă au aflat, ei, că nimic nu s-a mişcat în Istoria acestei ţări decît în context internaţional. 

„Candidaţi, domnule Vadim?” – „Da, voi candida!” – le răspund eu. „Mereu v-am votat, şi eu, şi familia mea. Dar vă fură nenorociţii ăştia!”. Aşa e. De ce n-are nici unul curajul să apară cu mine într-o emisiune televizată? Le place, tuturor, la televizor – dar nu alături de mine. Nu sînt un om civilizat? Ce le-aş putea face? Nu i-aş înjura, nu i-aş lua la bătaie. Aaaa, le e frică de întrebările mele, de acuzaţiile referitoare la jaful şi anarhia care desfigurează România şi i-au făcut pe oamenii acestei ţări să-şi ia lumea în cap… I-aş băga sub masă, pe toţi. Sau, mai bine spus, s-ar ascunde, ei, acolo. 

La ora la care scriu aceste rînduri, echipele, bine dresate şi coordonate de un criminal profesionist – Liviu Dragnea – pun la punct toate detaliile jafului din noiembrie. Nu m-ar mira ca, aşa cum s-a întîmplat la alegerile pentru Parlamentul European, şi de data asta să se facă un blat între Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni. Nu mă îndoiesc că Serviciile Secrete au filmat cele două întîlniri pe care, la miezul nopţii, le-a avut Gabriel Oprea cu Traian Băsescu, la Palatul Cotroceni: noi atîtea mandate… voi atîtea… nu contestăm alegerile, nu reclamăm… Aşa s-a întîmplat. Dacă tot ameninţă cu dezbrăcarea unora, de ce n-are curaj Traian Băsescu să dea la posturile de televiziune acele înregistrări? De fapt, el nu poate să-l dezbrace decît, cel mult, pe Dezbrăcatu’, de la „Cronica Cîrcotaşilor” – dar ăla e, deja, dezbrăcat. Cît despre candidatul la Preşedinţie care e ofiţer acoperit, mai mare rîsul! Probabil e vorba de Teodor Meleşcanu, fost ofiţer DIE, actual şef SIE. Dar cine vorbeşte? Traian Băsescu, care înota, din greu, cot la cot cu Marele Clăpăug, în apele Securităţii! Şi cine a comentat, miercuri dimineaţă, la România TV, ameninţarea puerilă a Marinarului? Alt ofiţer acoperit, Cristina Drăgotescu, care a enumerat cîţiva „suspecţi”, dar l-a „omis“ cu vederea pe şeful ei, Meleşcanu.

Cît de ridicoli sînt toţi! Lumea moare de foame, se anunţă noi explozii ale preţurilor, fenomenul infracţional atinge cote unice în Europa, se prefigurează o iarnă grea, din care nu ştim cîţi vor scăpa cu viaţă – şi ăştia se dau în gît la televizor. Mereu şi mereu la televizor. Ca să vadă că ei nu… că alţii… că noi sîntem cu poporul… Popor care, o spun din nou, nu mai e fatalist: e televizist. Ceea ce e un semn de primitivism, de imaturitate. Mă bate gîndul să fac o parodie la balada naţională „Mioriţa“: „Pe-un picior de play“… În anii ’70, marele boxer de culoare Cassius Clay (n-am să-i spun niciodată Muhammad Ali, ce oroare!) îşi instalase cîte un televizor în fiecare din cele 8 camere ale vilei sale. Aşa ar face şi majoritatea românilor noştri, dacă ar putea. Aţi minţit poporul, cu televizorul? Mai rău: l-aţi tîmpit, l-aţi nenorocit!

CORNELIU VADIM TUDOR
10 septembrie 2014

Recomanda-ne si cometeaza acest articol.

Tweet