Familia Ceauşescu continuă să ţină prima pagină a presei din România şi din străinătate. Niciodată, fostul conducător nu s-a bucurat de atîta atenţie, în anii de aşa-zis capitalism, ca în aceste zile.

Evident, se spun multe lucruri adevărate, dar şi mai multe prostii. Primul străin care a aruncat anatema asupra lui Nicolae Ceauşescu a fost francezul Valery Giscard d’Estaing. Era în primele zile după evenimentele din decembrie 1989, cînd despre Ceauşescu se spunea inclusiv aberaţia că se hrănea cu sînge de copii nou-născuţi pentru a-şi prelungi viaţa. Fostul preşedinte francez a anunţat lumea că Ceauşescu ar fi furat vesela după dineul oficial dat în cinstea sa la Paris. O nebunie. Ministrul de Externe din acele vremuri, Ştefan Andrei, care a pregătit vizita delegaţiei române la cel mai înalt nivel, a pus lucrurile la punct. Nicolae Ceauşescu luase, de fapt, cîteva bucăţele de zahăr candel, pentru a le atrage atenţia producătorilor români că prelungesc, inutil şi costisitor, procesul de fabricaţie a acestui produs. De fapt, zahărul candel presupune un ciclu de fabricaţie mult mai complicat decît cel alb. Iată că, în aceste zile, se pune o altă porcărie pe seama lui Nicolae Ceauşescu. O face ziarul britanic „Daily Mail”, care, pentru a scuza cumva plimbarea în caleaşca regală a lui Nicolae Ceauşescu pe străzile Londrei, descoperă acum că suverana Marii Britanii s-ar fi pitit după un tufiş, în imensul parc regal de la Palatul Buckingham, pentru a evita o conversaţie cu Nicolae Ceauşescu. Cît de naivi îi pot crede pe români şi pe cititorii lor, în general, aceşti ziarişti englezi, încît să ne putem imagina o scenă în care Ceauşescu şi regina Elisabeta a II-a s-ar plimba, ca nişte bătrînei ieşiţi la aer curat, printr-un parc oarecare, riscînd să dea nas în nas? Să nu fi dispus regina de vreun alt loc de odihnă, încît n-avea loc de Ceauşescu pentru o simplă plimbare? Lucrurile s-ar fi petrecut în anul 1978, şi ne-o şi imaginăm pe regină cum se ascundea ea după nişte arbuşti, de parcă ar fi apucat-o nevoile. Bine că n-a văzut-o bietul Ceauşescu! Pentru că ar fi putut să ţină de şase, pentru ca înalta faţă încoronată să-şi rezolve treburile în tihnă. Mai rău era dacă o vedea Elena Ceauşescu, mai ales că aceasta a fost atît de zbanghie, încît n-a fost prinsă niciodată în asemenea ipostaze. Dar nu numai străinii au luat-o razna. S-au trezit acum nişte aghiotanţi ai fostului preşedinte, care spun, siguri pe ei, cum l-a îmbrobodit Elena pe Nicolae la bătrîneţe, ignorînd frumoasa lor poveste de dragoste din tinereţe. Imaginaţi-v-o pe Elena plecînd de nebună spre Olăneşti, unde s-ar fi întîlnit în taină, ba chiar s-ar fi şi tăvălit prin iarbă cu generalul Nicolae Pleşiţă şi cu fizicianul atomist Ioan Ursu, despre care s-a spus că ar fi activat, din fruntea conducerii de partid şi de stat a României, în favoarea mai multor Servicii Secrete străine. Avea acest Ioan Ursu o faţă de macho de nu se poate! Era atît de emotiv săracul, încît, într-o împrejurare, în loc să-i pupe mîna Elenei, i-a pupat-o pe-a lui Nea Nicu. Altădată, ieşind de la Elena, în loc să treacă şi el, ca un om normal, pragul, a nimerit între cele două uşi care asigurau liniştea primei doamne a ţării. În timp ce toţi membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. erau închişi şi cercetaţi pentru genocid şi subminarea economiei naţionale, Ioan Ursu a fost scos, discret, din puşcărie, după numai 3 luni, şi dus a fost. A ajuns imediat profesor la Universitatea din Bologna. În condiţii misterioase, a plecat din închisoare şi kominternistul Gogu Rădulescu, despre care se ştia că a fost un crai în tinereţile sale, dar n-a avut spor la Elena. Gogu Rădulescu avea să moară, se pare, în Israel.

Asta a fost povestea cu regina şi povestea cu Elena. Poveştile noastre de zi cu zi sînt mult mai triste, pentru că pînă şi bruma de investitori străini care mai onorau România îşi ia tălpăşiţa. Cei de la Nokia lasă în urma lor vreo 2.200 de oameni pe drumuri. Într-un dialog ce pare de domeniul fantasticului, cică Stephen Elop, preşedintele Nokia, ar fi spus, răspunzînd unei întrebări referitoare la dorinţele muncitorilor români de a li se mări salariile: „Dar ce mă interesează pe mine? Noi le-am oferit barăci angajaţilor, ei au refuzat. Noi am auzit că românii au pretenţii, dar nici chiar aşa. Un muncitor din Asia este plătit cu 2-4 dolari pe zi. În plus, să nu uităm că asiaticii au degetele mai mici şi pot poziţiona piesele telefoanelor mai bine”. Nici nu cred că e adevărat. Am fost la sediul Nokia din Helsinki, de unde mi-am şi cumpărat un telefon produs de celebra firmă, dar încă nu-mi pot imagina un finlandez vorbind în astfel de termeni despre angajaţii săi. În primul rînd că aceşti oameni ai Nordului sînt de o modestie ieşită din comun. Acum, cînd autorităţile de la Bucureşti plîng după ei şi spun că sînt în căutare de alţi investitori străini, ne este greu să mai credem că bieţii angajaţi de la Nokia, din Cluj, vor mai primi salariile compensatorii promise. „Cînd am negociat contractul, ar fi spus finlandezul, au ţinut totul la secret. Erau pregătiţi să ne pupe oriunde vroiam noi, doar pentru a deschide fabrica, aşa că am convenit ca statul şi municipalitatea să-şi asume diverse responsabilităţi, ca nu cumva să repetăm incidentul de la Bochum”. Statul român a investit zeci de milioane de euro în Nokia, iar finlandezii au promis ridicarea investiţiei în următorii 5 ani şi crearea de locuri de muncă. Încă o dată, ţin să repet că nu pot pune mîna în foc pentru autenticitatea acestui interviu. Ar fi o mare dezamăgire pentru mine, legată de amintirile frumoase pe care le păstrez dintr-o călătorie de vis, pe un ger năprasnic, în ţara celor 55.000 de lacuri. Mai rău este că România se află în pragul unui nou an electoral, care, în genere, strică lucrurile în politica ţării. Acordul cu FMI ar trebui, cît de cît, să-i înfrîneze pe cei de la Putere să-şi facă de cap din punct de vedere electoral. Însuşi Traian Băsescu, referindu-se la situaţia de la Jucu, prevesteşte căderea multinaţionalelor din România. Cînd e vorba de soluţii, e mai greu, pentru că tot cei de la Putere spun că acest fenomen nu poate fi compensat decît prin crearea de locuri de muncă în baza deciziilor luate de Guvern. Care decizii şi care Guvern? Vorbim despre un Executiv care a desfiinţat aproape 1 milion de locuri de muncă, într-o ţară în care nu s-a înregistrat vreo investiţie mai importantă, unde banii împrumutaţi de la FMI sînt folosiţi îndeosebi pentru plăţile curente de salarii şi pensii. Dacă nici în al doisprezecelea ceas nu ne gîndim măcar la agricultură, atunci sîntem pierduţi. Seceta cumplită pe care o traversează România ar trebui să le dea multora insomnii. Noi murim de grija Greciei, dar trăim într-o ţară îndatorată excesiv, fără producţie internă şi fără consum, cu o imagine internaţională mai proastă decît oricînd... DUMITRU AVRAM

Recomanda-ne si cometeaza acest articol.

Tweet